Există momente în care o fotografie spune mai mult decât o mie de declarații politice. În România, imaginea perfectă pentru criza de la Cernavodă este aceea a unei centrale nucleare care își reduce sau își oprește producția în timp ce, la câteva sute de kilometri în amonte, Ungaria găsește o soluție pentru aceeași problemă: Dunărea are prea puțină apă.

Diferența nu este că ungurii au inventat apa, iar românii nu. Diferența este modul în care cele două administrații au reacționat atunci când o situație previzibilă a devenit critică.

La Paks, autoritățile maghiare au recurs la o intervenție de urgență cu două barje scufundate controlat, în paralel cu pregătirea unei soluții structurale pentru creșterea nivelului apei. Operațiunea a contribuit la evitarea opririi ultimelor turbine aflate în funcțiune.

La Cernavodă, România a încercat propria operațiune cu barje. Numai că rezultatul nu a fost cel pe care îl anunțaseră autoritățile. Reactoarele au ajuns să fie oprite, iar costul intervențiilor a trecut de 12 milioane de lei, potrivit informațiilor publicate de Gândul.

Bolojan: guvernarea nu înseamnă să explici eșecul după ce se produce

Ilie Bolojan și-a construit o bună parte din imaginea publică pe ideea de administrator riguros, om al cifrelor, al eficienței și al deciziilor nepopulare luate în numele interesului general.

Tocmai de aceea, episodul Cernavodă ridică o întrebare incomodă: unde a fost această administrație eficientă înainte ca problema să devină o criză?

Seceta nu a apărut într-o dimineață, ca un eveniment imposibil de anticipat. Nivelul Dunării poate fi monitorizat. Vulnerabilitatea unei centrale care depinde de apa fluviului poate fi evaluată. Scenariile de risc pot fi construite înainte ca reactorul să ajungă în situația de a fi oprit.

Iar atunci când comparația cu Paks arată că vecinii au reușit să intervină pentru a-și proteja producția de energie, explicația cu „situația dificilă” începe să sune mai degrabă ca o scuză decât ca o strategie.

Un guvern poate avea ghinion. Poate avea secetă. Poate avea probleme tehnice. Ceea ce nu poate pretinde este că toate acestea absolvesc automat administrația de obligația de a avea planuri de rezervă.

Miruță și triumful celor opt centimetri

Poate că cea mai greu de digerat parte a acestei povești este modul în care autoritățile au comunicat rezultatele intervenției.

Radu Miruță a anunțat că nivelul apei crescuse cu patru centimetri după operațiune și a calculat că, raportat la prognoza de scădere, România ar fi „câștigat” opt centimetri net. Ministrul a estimat că acest lucru ar permite menținerea Unității 2 în funcțiune pentru cel puțin nouă zile.

Este greu să nu observi disproporția dintre realitatea problemei și triumfalismul comunicării.

O centrală nucleară nu este o șosea inaugurată pentru că s-au turnat primii 500 de metri de asfalt. Nu este un proiect de imagine în care contează să poți anunța o victorie înainte de bilanțul final.

Când miza este securitatea energetică a unei țări, criteriul ar trebui să fie simplu: reactorul funcționează sau nu? Soluția rezistă sau nu? Problema este rezolvată sau doar amânată?

Opt centimetri nu sunt o strategie energetică. Sunt, în cel mai bun caz, o gură de oxigen.

Iar o gură de oxigen nu trebuie prezentată drept victorie definitivă.

Diana Buzoianu și explicația care nu convinge

Diana Buzoianu a comunicat, la rândul ei, că intervenția a „cumpărat” cel puțin nouă zile pentru Unitatea 2.

Numai că această formulare spune involuntar exact cât de gravă era situația: România nu rezolva problema, ci cumpăra timp.

Și aici apare întrebarea esențială pentru ministrul Mediului: de ce nu exista deja o soluție pregătită pentru un scenariu atât de important?

Dacă autoritățile știau că nivelul Dunării poate pune în pericol funcționarea Cernavodă, de ce intervenția a ajuns să fie tratată ca o operațiune de urgență? Dacă știau care sunt zonele problematice ale albiei, de ce soluțiile nu au fost pregătite din timp?

Iar dacă răspunsul este că situația hidrologică a fost excepțională, atunci tocmai aici ar trebui să înceapă discuția despre managementul riscului.

Crizele adevărate nu sunt cele pe care nimeni nu le poate anticipa. Sunt cele pentru care există riscuri cunoscute, dar pentru care sistemul se trezește să caute soluții abia când alarma sună.

Paks versus Cernavodă: comparația care doare

Poate cel mai neplăcut aspect pentru administrația de la București este comparația directă cu Ungaria.

La Paks, autoritățile au combinat o soluție rapidă cu una de infrastructură pe termen mai lung: două barje au fost scufundate controlat, iar în paralel au început lucrări pentru un prag în albia Dunării, menit să crească nivelul apei.

România a încercat, la rândul ei, să folosească barje. Dar intervenția nu a împiedicat oprirea reactoarelor.

Mai mult, potrivit datelor prezentate în materialul Gândul, debitul mediu anual al Dunării este chiar mai mare în zona Cernavodă decât la Paks: peste 6.200 de metri cubi pe secundă față de aproximativ 5.200. Evident, debitul nu este singurul factor relevant, configurația albiei și distribuția apei având un rol important.

Dar tocmai această nuanță face situația și mai incomodă.

Nu putem reduce totul la „natura ne-a făcut-o”.

Peste 12 milioane de lei pentru o soluție care nu a rezolvat problema

Când un stat cheltuiește peste 12 milioane de lei din fondul de rezervă pentru intervenții menite să mențină nivelul apei și, în cele din urmă, reactoarele sunt totuși oprite, contribuabilul are dreptul să întrebe ce a primit în schimbul banilor.

Nu este o întrebare politică de partid.

Este o întrebare elementară de administrație publică.

Care a fost planul? Cine l-a aprobat? Cine a evaluat șansele de reușită? Cine își asumă responsabilitatea pentru eșec? Ce lecții au fost deja trase pentru ca aceeași situație să nu se repete?

Și, mai ales, de ce România pare să fi descoperit gravitatea problemei abia când criza devenise imposibil de ascuns?

Un guvern care a avut nevoie de explicații în loc de rezultate

Bolojan, Miruță și Buzoianu pot spune că au intervenit. Și este adevărat: au existat operațiuni, ordine, barje, declarații și măsuri de urgență.

Dar guvernarea nu se măsoară în numărul comunicatelor de presă și nici în centimetrii de apă anunțați triumfal pe rețelele sociale.

Se măsoară în rezultate.

Iar rezultatul final al acestei crize este unul greu de cosmetizat: România a ajuns să-și oprească reactoarele de la Cernavodă în contextul scăderii nivelului Dunării, în timp ce Ungaria a evitat un scenariu similar la Paks.

Asta nu înseamnă că fiecare decizie a fost personal luată de Bolojan, Miruță sau Buzoianu și nici că toate cauzele problemei le pot fi atribuite individual. Dar ei sunt oamenii care au avut responsabilitatea politică și administrativă de a gestiona situația în momentul în care aceasta a devenit criză.

Iar responsabilitatea nu poate fi înlocuită la nesfârșit cu explicații.

Dacă Ungaria a putut găsi o soluție, întrebarea României nu mai este „de ce a scăzut Dunărea?”.

Întrebarea este mult mai simplă și mult mai dureroasă:

De ce, atunci când a scăzut Dunărea, statul român nu a fost pregătit?