În România comunistă, Dacia era pentru cei mai mulți oameni sinonimă cu așteptarea, economiile strânse ani la rând și o mașină cumpărată cu mari sacrificii. Dar, în spatele modelelor care circulau pe șoselele țării, industria auto de la Mioveni ascundea și o altă față: automobile speciale, prototipuri și versiuni dotate cu echipamente la care șoferul obișnuit nici nu putea visa.

Unele dintre aceste mașini au fost construite în serii foarte mici, altele au rămas simple experimente. Câteva au fost destinate exportului, în timp ce cele mai exclusiviste au ajuns în garajele nomenclaturii comuniste.

De la Dacia 1300 la proiectele rezervate celor privilegiați

La sfârșitul anilor ’60 și în anii ’70, uzina de la Mioveni devenise unul dintre simbolurile industrializării României. Dacia 1300, derivată din Renault 12, a intrat în producție în 1969 și avea să devină una dintre cele mai cunoscute mașini românești.

Pentru populație, însă, accesul la un automobil era departe de a fi simplu. Situația s-a complicat și mai mult în anii ’80, când politica de reducere drastică a importurilor a afectat inclusiv industria auto.

Componentele care înainte proveneau din străinătate trebuiau înlocuite cu produse fabricate în țară. Calitatea materialelor a început să scadă, iar problemele de coroziune, instalațiile electrice, garniturile și componentele din plastic au devenit obișnuite.

În paralel, însă, anumite proiecte beneficiau de un tratament cu totul diferit.

Dacia 1310 TS – o versiune cu performanțe ieșite din comun

Una dintre cele mai spectaculoase creații ale perioadei a fost Dacia 1310 TS, prezentată în 1980.

Mașina nu semăna cu Dacia obișnuită pe care o întâlneau românii pe stradă. Pentru acest proiect au fost utilizate componente importate, iar inginerii au urmărit obținerea unor performanțe mult superioare modelului standard.

Sub capotă se afla un motor derivat din unitatea Renault 12 Gordini. După modificări importante, acesta putea ajunge la aproximativ 150 de cai putere, o valoare impresionantă pentru o Dacie a acelor ani.

Și interiorul era diferit. Scaunele, finisajele, bordul, sistemul de ventilație și echipamentele suplimentare transformau automobilul într-o versiune departe de ceea ce oferea Dacia destinată publicului larg.

TS-ul a fost prezentat la Târgul Internațional de la București și era asociat în special cu piețele externe. Dacia exporta în acea perioadă în numeroase țări, inclusiv Marea Britanie, Japonia, state din America de Sud și Africa.

Ironia este că primul exemplar al acestei versiuni nu a plecat la export. A rămas în România și a intrat în colecția personală a lui Nicolae Ceaușescu.

Dacia 2000 – automobilul pentru vârful puterii

Dacă Dacia 1310 TS era o demonstrație de performanță, Dacia 2000 reprezenta mai ales luxul rezervat elitei politice.

Produsă într-un număr foarte mic la începutul anilor ’80, Dacia 2000 avea la bază Renault 20 TS. Automobilele erau aduse sub formă de kituri și asamblate în România.

Diferența față de o Dacie obișnuită era uriașă.

Modelul dispunea de motor de 2,2 litri și aproximativ 115 cai putere, transmisie automată și tracțiune față. Pentru România anilor ’80, asemenea dotări erau aproape neverosimile.

Mașina beneficia de servodirecție, geamuri electrice, aer condiționat, computer de bord și sistem audio.

Mai mult, Dacia 2000 nu putea fi cumpărată de un cetățean obișnuit și nici măcar de orice reprezentant al administrației comuniste. Automobilul era destinat cercului restrâns din jurul conducerii partidului și statului.

Într-o perioadă în care populația se confrunta cu lipsa combustibilului, frigul din locuințe și restricțiile economice, existența unor asemenea automobile ilustra foarte bine diferența dintre viața oamenilor de rând și privilegiile nomenclaturii.

Dacia 1300 Diplomat – limuzina neobișnuită de la Mioveni

Poate cel mai curios proiect este Dacia 1300 Diplomat.

Ideea a apărut la sfârșitul anilor ’70 și presupunea transformarea unei Dacii obișnuite într-o limuzină cu totul neobișnuită.

Caroseria a fost modificată radical. Automobilul a fost lungit și conceput pentru opt persoane, având nu mai puțin de șase portiere.

Interiorul era mult mai apropiat de o limuzină oficială decât de o Dacie de serie: fotolii din piele, climatizare și alte dotări speciale.

Au existat, potrivit informațiilor disponibile, doar două exemplare.

Unul ar fi fost utilizat de Nicolae Ceaușescu, în timp ce celălalt ar fi fost oferit unui lider african în timpul unei vizite oficiale.

Din cauza numărului extrem de redus de exemplare și a informațiilor puține despre traseul lor ulterior, Dacia Diplomat a rămas una dintre cele mai misterioase creații ale industriei auto românești.

Când România încerca să înlocuiască benzina cu metanol

Nu toate proiectele speciale urmăreau luxul sau performanța.

Criza carburanților i-a determinat pe inginerii români să caute și soluții alternative. Unul dintre experimente a fost Dacia 1310 M, prezentată în 1979.

Motorul de 1,3 litri fusese adaptat pentru a putea funcționa cu un amestec de benzină și metanol. Ideea era simplă: reducerea dependenței de benzina convențională prin folosirea unui combustibil mai ieftin.

În practică, experimentul s-a lovit de probleme serioase.

Metanolul era agresiv pentru numeroase materiale utilizate la acea vreme. Garniturile, componentele din plastic și anumite piese metalice aveau de suferit, iar funcționarea motorului ridica probleme inclusiv în ceea ce privește ungerea.

La acestea se adăugau riscurile asociate toxicității metanolului.

Proiectul nu a ajuns astfel să fie transformat într-un model de serie și a rămas la statutul de experiment tehnologic.

Două lumi auto într-o singură uzină

Istoria acestor automobile spune, de fapt, mai mult decât povestea unor modele rare.

La Mioveni se construiau simultan mașini destinate unei populații care trebuia să aștepte, să economisească și să accepte compromisuri de calitate și automobile speciale create pentru export, experimente tehnologice sau membrii elitei comuniste.

Dacia 1300 și 1310 au devenit simbolurile automobilismului românesc de masă. În același timp, modelele precum 1310 TS, Dacia 2000 sau proiectul Diplomat au rămas în istorie ca exemple ale unei industrii care putea produce lucruri surprinzător de sofisticate atunci când primea resursele și prioritățile necesare.

Paradoxul este evident: într-o Românie în care oamenii de rând aveau acces limitat la automobile și se confruntau cu lipsuri tot mai mari, existau mașini cu aer condiționat, transmisie automată, geamuri electrice, motoare puternice și finisaje speciale.

Aceste Dacii rare au rămas astfel o mărturie a unei perioade în care aceeași uzină putea produce, în funcție de destinatar, fie automobilul auster al românului obișnuit, fie mașina privilegiată a celor aflați în vârful sistemului.