Ilie Bolojan primește o lovitură politică serioasă exact pe unul dintre proiectele pe care le prezintă drept esențiale pentru reorganizarea statului. Cele mai importante cinci confederații sindicale din România cer retragerea actualului proiect al Legii salarizării și reluarea întregului proces de la zero.

Mesajul sindicatelor este greu de ignorat: în forma actuală, proiectul nu ar elimina inechitățile din sistemul bugetar, ci le-ar muta dintr-o parte în alta. În locul unei reforme negociate și coerente, sindicaliștii văd o nouă intervenție legislativă care pune presiune pe angajații din sectorul public.

Iar aici apare problema politică pentru Bolojan. Un proiect prezentat drept reformator riscă să devină, în ochii unei părți importante a societății, sinonim cu austeritatea.

Reforma lui Bolojan, contestată chiar de cei care ar trebui să o aplice

Cartel Alfa, CNSLR-Frăția, CSDR, Meridian și Blocul Național Sindical susțin că actuala variantă favorizează anumite categorii și lasă în urmă sectoare esențiale pentru funcționarea statului.

Este o acuzație politică extrem de dură pentru premierul care și-a construit imaginea publică pe ideea de disciplină, eficiență și reformă administrativă.

Problema este că eficiența statului nu poate fi redusă la tăieri, plafonări și comprimarea unor drepturi salariale. Dacă reforma produce noi tensiuni între categorii de angajați, atunci întrebarea legitimă este dacă avem cu adevărat o reformă sau doar o redistribuire administrativă a nemulțumirilor.

Sindicatele susțin exact acest lucru: că proiectul nu rezolvă problemele structurale, ci riscă să creeze altele.

Când „reforma” începe cu reducerea reperului salarial

Unul dintre cele mai controversate puncte este valoarea de referință de 4.000 de lei, indicată în actuala variantă a proiectului.

Sindicatele cer ca reperul să fie raportat la salariul minim și actualizat în funcție de evoluția inflației și a productivității. În opinia lor, diminuarea reperului de salarizare transmite un mesaj complet greșit într-un moment în care angajații reclamă deja pierderea puterii de cumpărare.

Aici se vede poate cel mai clar contradicția dintre discursul politic și percepția celor afectați.

Pentru Bolojan, reforma trebuie să însemne sustenabilitate bugetară. Pentru angajații care așteaptă o salarizare echitabilă, însă, sustenabilitatea nu poate însemna permanent aceeași soluție: statul economisește, iar salariatul plătește.

Sporurile, noul front al conflictului

Un alt punct sensibil îl reprezintă limitarea sporurilor.

În variantele succesive ale proiectului a fost prevăzută plafonarea acestora, iar unele sporuri și indemnizații au fost propuse pentru eliminare.

Din perspectiva Guvernului, astfel de măsuri pot fi prezentate drept încercări de a face sistemul mai simplu și mai predictibil.

Din perspectiva angajaților, însă, lucrurile arată diferit: anumite sporuri sunt legate de condițiile concrete în care oamenii își desfășoară activitatea.

De aici și întrebarea incomodă pentru Bolojan: cât de mult poate fi „reformat” un sistem dacă soluția este, în esență, să tai din drepturile unor categorii pentru a face calculele bugetare să iasă?

Bolojan cere responsabilitate. Sindicatele îi cer să se oprească

Premierul interimar Ilie Bolojan a susținut că România are nevoie de adoptarea legii și că proiectul urmărește eliminarea situațiilor în care persoane cu atribuții similare sunt plătite diferit. El a afirmat, de asemenea, că nimeni nu ar urma să piardă din venitul actual.

Numai că exact această promisiune este pusă sub semnul întrebării de contestatarii proiectului.

Iar conflictul devine cu atât mai complicat cu cât legea salarizării este legată de un jalon PNRR, România fiind presată să adopte actul normativ până la termenul asumat. Miza financiară este uriașă: neadoptarea legii poate pune în pericol aproximativ 770 de milioane de euro.

În aceste condiții, criticii lui Bolojan pot pune o întrebare cât se poate de legitimă: este graba determinată de nevoia de a construi un sistem salarial mai bun sau de presiunea termenelor și a banilor europeni?

O reformă făcută pe repede-înainte?

Aici este, de fapt, una dintre marile vulnerabilități politice ale lui Bolojan.

Când modifici fundamental salarizarea întregului sector public, nu schimbi doar niște cifre într-un tabel. Decizi cine câștigă, cine pierde, cine este valorizat și cine este împins în partea de jos a sistemului.

Tocmai de aceea, o asemenea lege nu poate fi redusă la o cursă contra cronometru.

Cele cinci confederații sindicale cer retragerea proiectului și reluarea reformei de la zero.

Dacă Bolojan ignoră această solicitare și merge înainte cu aceeași abordare, conflictul nu mai este doar despre o lege. Devine un conflict direct între viziunea sa asupra reformării statului și reprezentanții angajaților care vor suporta efectele acestei reforme.

Bolojan riscă să transforme „reforma” în marca austerității

Ilie Bolojan și-a construit capitalul politic în jurul imaginii de administrator sever, politician dispus să ia măsuri nepopulare și să reducă risipa.

Dar există o limită dincolo de care fermitatea poate fi percepută drept rigiditate, iar reforma poate ajunge să fie confundată cu austeritatea.

Legea salarizării este exact terenul pe care această diferență poate deveni decisivă.

Dacă rezultatul final va fi un sistem mai echitabil, mai predictibil și mai transparent, Bolojan va putea susține că a avut dreptate.

Dacă însă noua lege va produce alte discrepanțe, va alimenta conflicte între categorii profesionale și va lăsa impresia că nota de plată a reformei este suportată tot de angajați, atunci sloganul „reformei” riscă să se întoarcă împotriva celui care l-a promovat cel mai agresiv.

Iar pentru Bolojan acesta ar putea fi cel mai mare paradox: omul care și-a construit reputația politică pe ideea că trebuie „făcută ordine” în stat să ajungă să fie contestat tocmai pentru modul în care încearcă să o facă.