Deputatul PNL Dragoș Ciobotaru a găsit vinovații perfecți pentru banii pe care România nu i-a mai putut lua prin PNRR: PSD, „populismul”, „răzbunările” și lipsa de asumare. Într-o postare cu puternic iz electoral, parlamentarul vrâncean prezintă neadoptarea Legii salarizării ca pe una dintre marile erori care au costat România miliarde de lei.

Numai că există o problemă majoră în această poveste: Ciobotaru vorbește despre banii pe care România i-ar fi putut încasa, dar aproape că nu vorbește deloc despre legea care trebuia adoptată pentru a-i încasa.

Iar proiectul Legii salarizării nu era nicidecum vreo capodoperă legislativă pe care parlamentarii ar fi refuzat-o din motive politice.

Era un proiect profund controversat, care risca să arunce întregul sector bugetar într-un conflict social de proporții.

O lege care nu mulțumea aproape pe nimeni

Deputatul PNL susține că toate variantele proiectului garantau că niciun salariu nu ar fi scăzut și că aproximativ 75% dintre angajații din sectorul public ar fi beneficiat de majorări.

Este însă o prezentare convenabilă politic, dar insuficientă pentru a explica realitatea.

O lege a salarizării nu poate fi evaluată doar printr-un procent prezentat într-o postare politică. Trebuie văzut ce se întâmplă cu fiecare familie ocupațională, cu fiecare categorie profesională, cu raporturile dintre salariile de bază, sporuri, indemnizații și condițiile de muncă.

Iar aici proiectul era departe de a produce consens.

Nemulțumirile din sectorul bugetar nu erau un detaliu secundar. Erau chiar problema centrală.

Profesorii, angajații din sănătate, polițiștii, militarii, funcționarii publici și alte categorii profesionale aveau motive serioase să conteste modul în care erau tratate în proiect.

În locul unei legi care să aducă stabilitate și predictibilitate, România risca să adopte un act normativ care să deschidă un nou front de conflict între Guvern și sute de mii de angajați.

Ce ar fi câștigat România dacă adopta o lege care provoca grevă?

Aici discursul lui Ciobotaru devine vulnerabil.

Deputatul prezintă situația aproape exclusiv prin prisma celor 4 miliarde de lei despre care afirmă că România i-ar fi pierdut prin neadoptarea legii. 

Dar să reduci întreaga problemă la această sumă înseamnă să ignori întrebarea esențială:

Cât ar fi costat România adoptarea unei legi care ar fi provocat o grevă generală în sectorul bugetar?

Pentru că o grevă generală nu înseamnă doar câteva zile în care angajații nu merg la serviciu.

Înseamnă spitale afectate, școli și instituții publice blocate, servicii administrative perturbate, pierderi pentru economie, costuri suplimentare pentru stat și, mai ales, escaladarea unui conflict social care ar fi putut deveni extrem de greu de controlat.

Prin urmare, afirmația că România a „pierdut 4 miliarde de lei” prin neadoptarea legii nu poate fi scoasă din context.

Nu orice ban european este un câștig dacă, pentru a-l încasa, trebuie adoptată o lege care generează costuri sociale și economice mult mai mari.

Ciobotaru confundă interesul PNRR cu interesul României

Aici se află, probabil, cea mai mare problemă a discursului deputatului.

PNRR este un instrument de finanțare. Nu este un scop în sine.

Un jalon trebuie îndeplinit pentru că România are nevoie de reforma respectivă, nu doar pentru că există o sumă de bani atașată de ea.

Dacă o reformă este prost construită, dacă generează conflicte majore și dacă pune în pericol funcționarea unor sectoare esențiale ale statului, atunci responsabilitatea politică nu poate fi redusă la întrebarea „de ce nu ați votat-o ca să luăm banii?”.

Iar dacă proiectul de salarizare era atât de bun pe cât sugerează Ciobotaru, apare o întrebare simplă:

De ce exista o asemenea nemulțumire în rândul angajaților pe care legea trebuia să-i reglementeze?

770 de milioane de euro nu șterg problemele proiectului

În spațiul public, miza PNRR asociată reformei salarizării a fost prezentată și prin cifra de aproximativ 770 de milioane de euro.

Este o sumă uriașă.

Dar tocmai pentru că este o sumă uriașă, discuția trebuie purtată responsabil.

Nu putem transforma automat fiecare euro pierdut din PNRR într-un argument pentru adoptarea oricărei legi, indiferent cât de proastă este aceasta.

România nu avea nevoie de o lege a salarizării adoptată cu pistolul PNRR la tâmplă.

Avea nevoie de o lege negociată serios cu sindicatele, coerentă, sustenabilă și acceptabilă pentru angajații din sectorul public.

În caz contrar, statul ar fi putut câștiga bani europeni cu o mână și să piardă mult mai mult cu cealaltă.

Greva generală ar fi putut transforma „economia” într-o pierdere mult mai mare

Aici merită făcută diferența dintre contabilitatea politică și realitatea economică.

Pentru un politician, calculul poate fi simplu: nu ai adoptat legea → ai pierdut fondurile.

Pentru economia reală, calculul este mult mai complicat.

Dacă o lege profund contestată ar fi determinat intrarea în grevă a unor categorii importante de bugetari, pierderile nu s-ar fi limitat la suma aferentă jalonului PNRR.

Ar fi trebuit adăugate costurile generate de blocarea activității unor instituții, perturbarea serviciilor publice, efectele asupra economiei și eventualele concesii salariale pe care Guvernul ar fi fost obligat ulterior să le facă pentru a încheia conflictul.

Cu alte cuvinte, cei 770 de milioane de euro nu reprezintă automat costul maxim al neadoptării legii. Dar nici adoptarea legii nu reprezenta automat un câștig de 770 de milioane de euro pentru România.

Aceasta este diferența pe care discursul lui Ciobotaru o ascunde.

Când politica încearcă să rescrie realitatea

Declarația deputatului liberal este, în esență, o încercare de a transforma o problemă extrem de complicată într-o poveste simplă: PSD a blocat legea, România a pierdut bani, iar vinovații sunt social-democrații.

Numai că realitatea este mai puțin comodă.

Legea salarizării era contestată tocmai pentru că afecta interesele unor categorii numeroase de angajați. Iar adoptarea ei în forma respectivă putea produce un conflict social de amploare.

De aceea, întrebarea corectă nu este doar:

„Câți bani am pierdut pentru că legea nu a fost adoptată?”

Întrebarea corectă este:

„Cât ar fi costat România dacă legea ar fi fost adoptată în forma respectivă și ar fi declanșat un conflict social major?”

La această întrebare, Dragoș Ciobotaru nu oferă niciun răspuns.

A7 nu poate deveni argument pentru orice

Deputatul invocă și Autostrada Moldovei A7, pe care o prezintă drept unul dintre marile câștiguri ale perioadei în care PNL s-a aflat la guvernare și drept „un pariu câștigat pentru Vrancea și Moldova”.

A7 este, fără îndoială, o investiție esențială pentru Moldova și pentru Vrancea.

Dar succesul unui proiect de infrastructură nu transformă automat toate celelalte decizii ale unui partid în decizii corecte.

Nici A7 și nici PNRR nu pot fi folosite ca paravan pentru a evita discuția despre calitatea unei legi a salarizării.

România are nevoie de reforme, nu de vinovați de serviciu

La final, problema nu este dacă PSD a greșit sau dacă PNL are dreptate.

Problema este că România are nevoie de o reformă reală a salarizării în sectorul public, nu de o lege adoptată în grabă pentru bifarea unui jalon european.

Are nevoie de reguli clare, de echitate între categorii profesionale, de predictibilitate și de un sistem sustenabil pentru buget.

Iar dacă proiectul prezentat în 2026 era atât de bun pe cât afirmă Dragoș Ciobotaru, deputatul ar trebui să explice mai întâi de ce atât de multe categorii bugetare erau nemulțumite și de ce exista riscul unui conflict sindical de amploare.

Până atunci, discursul despre „cele 4 miliarde de lei pierdute” seamănă mai degrabă cu o socoteală politică făcută după bunul plac decât cu o analiză serioasă a costurilor și beneficiilor pentru România.

Pentru că, uneori, a refuza o lege proastă nu înseamnă că ai pierdut bani. Poate însemna că ai evitat o problemă și mai scumpă.

Am păstrat atacul politic foarte ferm, dar am evitat să transform în „fapte certe” lucruri care sunt, de fapt, evaluări sau scenarii — în special ideea că greva generală s-ar fi produs inevitabil. Asta face textul mai greu de atacat, inclusiv juridic, și mai convingător jurnalistic.