Ilie Bolojan ne explică senin că România „va pierde niște bani” din PNRR pentru că nu mai închide centralele pe cărbune de la Turceni și Craiova.

„Niște bani” înseamnă, potrivit premierului, până la aproximativ 100 de milioane de euro numai pentru acest jalon.

Așa arată, în limbajul rece al administrației Bolojan, o problemă care ar trebui să provoace mult mai multă îngrijorare decât o simplă ridicare din umeri.

România a promis că închide centralele. România nu le mai poate închide. România pierde bani. Iar explicația Guvernului este că sistemul energetic nu își permite să rămână fără respectivele capacități.

Întrebarea incomodă este una singură: dacă știați că aceste centrale trebuie închise, domnule Bolojan, de ce nu ați pregătit din timp ceea ce trebuia să le înlocuiască?

Pentru că nu este vorba despre o surpriză apărută ieri.

Calendarul de decarbonizare nu a fost inventat în această săptămână. România știa de ani de zile că anumite grupuri pe lignit urmau să fie retrase. PNRR-ul prevedea explicit reducerea capacităților pe cărbune, iar guvernele succesive au avut la dispoziție timp pentru a construi alternative.

În locul unei tranziții energetice ordonate, România se trezește acum în situația absurdă de a ține în viață centrale pe cărbune pentru că alternativele nu sunt suficient de pregătite.

Iar nota de plată ajunge, evident, la cetățean.

Bolojan descoperă în 2026 că România are nevoie de energie

Cea mai mare problemă a acestei povești nu este nici măcar faptul că centralele pe cărbune rămân temporar în funcțiune.

Într-o perioadă de vulnerabilitate energetică, menținerea unor capacități disponibile poate fi justificată. Chiar și obiectivele de decarbonizare trebuie puse în balanță cu securitatea energetică.

Problema este că Guvernul pare să fi ajuns la această concluzie abia atunci când România a fost pusă în fața faptului împlinit.

Planurile de restructurare ale Complexului Energetic Oltenia prevedeau tocmai corelarea închiderii capacităților pe cărbune cu apariția unor capacități noi pe gaze, fotovoltaice și stocare. Programul de guvernare vorbește, de asemenea, despre noi soluții energetice pentru Craiova.

Dar între ceea ce scrie într-un document oficial și ceea ce există efectiv în sistemul energetic este o diferență uriașă.

Iar această diferență o plătim acum.

„Vom pierde niște bani” nu este o strategie

Declarația lui Bolojan despre banii pe care România îi va pierde este poate cea mai relevantă parte a întregii povești.

Un premier care se prezintă drept administrator riguros al finanțelor publice ar trebui să explice concret:

Câți bani pierdem? De ce îi pierdem? Cine a eșuat să pregătească alternativa? Și cine își asumă responsabilitatea?

Nu este suficient să ni se spună că „vom pierde niște bani”.

PNRR-ul nu este un fond abstract din care Guvernul poate renunța la câteva milioane fără consecințe. Este o sursă de finanțare pentru proiecte și investiții într-o țară care are nevoie disperată de bani pentru infrastructură, energie, spitale și modernizare.

România nu este Elveția.

Nu își permite să trateze zeci sau sute de milioane de euro ca pe niște resturi de pe masa negocierilor europene.

Adevărata problemă: România închide înainte să construiască

Aici se află, de fapt, eșecul politicii energetice.

România a acceptat principiul închiderii capacităților pe cărbune, dar tranziția trebuia făcută inteligent: construiești capacitatea nouă, asiguri stocarea și flexibilitatea sistemului, testezi soluțiile alternative și abia apoi retragi vechile unități.

Nu poți să scoți din sistem producția dispecerizabilă și să speri că problema se va rezolva singură.

Programul oficial de guvernare însuși recunoaște necesitatea corelării închiderii capacităților pe cărbune cu dezvoltarea unor noi capacități pe gaze, fotovoltaice și stocare.

În cazul Craiovei, situația este și mai sensibilă, pentru că problema nu privește doar electricitatea, ci și încălzirea orașului.

Asta înseamnă că Guvernul nu se află acum în fața unei crize apărute din senin.

Se află în fața rezultatului unei tranziții energetice prost pregătite.

Bolojan cere sacrificii, dar România ajunge să plătească și pentru propriile întârzieri

Ilie Bolojan și-a construit imaginea politică pe disciplină, eficiență și responsabilitate.

Dar în energie, realitatea îl pune într-o situație extrem de incomodă.

Dacă închizi centralele și riști să destabilizezi sistemul, ai o problemă.

Dacă nu le închizi și pierzi bani din PNRR, ai o problemă.

Dacă le menții în funcțiune pentru că nu ai alternative suficient de puternice, întrebarea devine inevitabilă: unde a fost planificarea?

Nu poate fi mereu vina secetei, a Dunării, a consumului, a contextului internațional sau a guvernelor precedente.

La un moment dat, responsabilitatea trebuie să ajungă și la cei care conduc.

Iar Bolojan conduce acum.

România ajunge să aleagă între energie și bani europeni

Decizia privind Turceni și Craiova este, în fond, recunoașterea unui eșec.

Nu neapărat al ideii de decarbonizare, ci al modului în care a fost făcută.

România trebuia să ajungă într-un punct în care să poată spune: „Închidem cărbunele pentru că avem deja ceva mai bun”.

În schimb, ajunge să spună: „Nu putem închide cărbunele pentru că nu avem încă suficient ceva în loc”.

Diferența este enormă.

Și foarte costisitoare.

În martie 2026, Guvernul a modificat deja legislația pentru a elimina posibilitatea ca anumite capacități pe cărbune să fie considerate închise doar „pe hârtie”, tocmai în contextul riscului privind fondurile PNRR.

Acum, în august, Guvernul face pasul următor și amână efectiv închiderea unor capacități.

Este greu să nu vezi aici imaginea unei administrații care încearcă să repare din mers o problemă pe care trebuia să o anticipeze.

„Pierdem niște bani” este, de fapt, o recunoaștere a eșecului

Bolojan poate prezenta situația drept un compromis necesar pentru securitatea energetică.

Și, într-o anumită măsură, argumentul are logică.

Dar un compromis nu trebuie confundat cu o victorie.

România nu câștigă nimic prin faptul că păstrează centralele pe cărbune pentru că nu are suficiente alternative.

Nu câștigă nici prin pierderea banilor europeni.

Nu câștigă nici dacă cetățenii ajung să suporte costurile unei tranziții energetice prost sincronizate.

Iar dacă premierul vrea să invoce responsabilitatea, atunci trebuie să explice și cine își asumă responsabilitatea pentru faptul că România a ajuns în această situație.

Pentru că „vom pierde niște bani” nu este un plan de guvernare.

Este constatarea unei pierderi.

Bolojan nu poate guverna România cu nota de plată în mână

Premierul are dreptate într-un singur punct: securitatea energetică trebuie pusă înaintea unor obiective birocratice atunci când acestea intră în conflict cu realitatea din teren.

Dar tocmai aici apare contradicția.

Un guvern competent ar fi trebuit să anticipeze această realitate.

România știa că trebuie să închidă cărbunele. Știa că energia trebuie înlocuită. Știa că sistemul are nevoie de capacități noi. Știa că iernile pot aduce vârfuri de consum. Știa că hidroenergia este dependentă de condițiile hidrologice.

Și totuși, ajungem în 2026 să descoperim că închiderea centralelor ar putea fi prea riscantă.

Iar premierul ne anunță că, drept consecință, vom pierde bani.

Aceasta nu este performanță administrativă.

Este administrarea consecințelor unei tranziții pregătite insuficient.

Iar factura, ca de obicei, nu este plătită din buzunarul celor care au luat deciziile.

Este plătită de România.

De contribuabili.

De consumatori.

Și, în cele din urmă, de o țară care nu-și mai permite să confunde declarațiile despre reformă cu reforma propriu-zisă.