UDMR se prezintă, prin vocea lui Tanczos Barna, drept „catalizator” și „mediator” al negocierilor pentru formarea viitorului guvern. Numai că, dincolo de această retorică împăciuitoare, mesajul transmis de formațiune este unul cât se poate de tranșant: UDMR acceptă „orice variantă”, cu o singură excepție — orice guvern care ar depinde de AUR.

Aici apare adevărata problemă a discursului UDMR. Cum poți pretinde că ești mediator dacă, înainte ca negocierile să înceapă cu adevărat, stabilești deja varianta pe care nu o vei accepta sub nicio formă? Cum poți vorbi despre deblocarea crizei politice, în timp ce îți rezervi dreptul de a elimina din start una dintre configurațiile parlamentare posibile?

Desigur, orice partid are dreptul să-și stabilească limitele politice. Dar atunci ar fi mai onest ca UDMR să vorbească despre negociere, nu despre mediere. Pentru că mediatorul caută punți între tabere; partidul politic caută, în primul rând, să-și maximizeze influența și să obțină cea mai bună poziție pentru propriul electorat.

Iar UDMR știe foarte bine să joace acest rol.

Cu o pondere parlamentară limitată, formațiunea încearcă din nou să se poziționeze ca piesă indispensabilă în ecuația puterii. Formula este veche și eficientă: disponibilitate pentru „orice soluție”, apeluri la stabilitate și compromis, dar și o „linie roșie” suficient de importantă pentru a-i conferi putere de veto asupra unei configurații politice.

Mai mult, Tanczos Barna spune că fără dialog între PSD și PNL există „foarte puține variante” și că România are nevoie rapid de un guvern capabil să funcționeze până la adoptarea bugetului.

Tocmai de aceea, discursul despre stabilitate devine cu atât mai greu de separat de calculul politic: cu cât criza este mai profundă, cu atât un partid mic, dar indispensabil unei majorități, își poate crește valoarea la masa negocierilor.

UDMR nu este obligată să accepte AUR. Și nici nu ar fi corect să i se conteste dreptul de a refuza o asemenea colaborare. Problema este alta: formațiunea încearcă să ocupe simultan poziția de arbitru și de jucător.

Este o diferență esențială.

Un arbitru nu intră pe teren pentru a câștiga meciul. Un partid intră în negocieri tocmai pentru a obține putere, funcții, politici publice și influență. Iar atunci când un partid cu o forță parlamentară relativ redusă își construiește imaginea de „catalizator” al întregului proces, dar își fixează și condițiile de la care nu se abate, termenul mai potrivit nu este neapărat „mediator”.

Este negociator.

Și unul foarte experimentat.

În fond, mesajul UDMR poate fi citit extrem de simplu: suntem disponibili pentru orice formulă, atât timp cât formula se încadrează în limitele pe care noi le stabilim.

Aceasta nu este neapărat o strategie ilegală sau ilegitimă. Este însă o strategie politică. Iar electoratul are dreptul să o privească fără ambalajul elegant al cuvintelor precum „mediere”, „catalizator” și „compromis”.

Pentru că, într-o perioadă în care România are nevoie de stabilitate și de un guvern funcțional, întrebarea nu este doar cine poate contribui la deblocarea crizei.

Întrebarea este și cine folosește criza pentru a deveni indispensabil.

Iar aici UDMR pare să știe foarte bine ce face.