Administrația locală îi invită pe focșănenii din diaspora să nu uite orașul natal. Le vorbește despre rădăcini, despre dor și despre faptul că Focșaniul trebuie să rămână „Acasă”. Dar ce le oferă concret celor care chiar încearcă să se întoarcă?

În august, cu ocazia Zilelor Diasporei, primarul municipiului Focșani, Cristi Valentin Misăilă, le transmitea celor plecați peste hotare că, indiferent unde trăiesc, „Focșani este Acasă”

Sună frumos. Aproape festiv.

Numai că, dincolo de mesajele oficiale și de fotografiile cu steaguri, există și povești care pun o întrebare mult mai incomodă: ce se întâmplă atunci când un focșănean chiar ia în serios invitația de a se întoarce?

Povestea lui Mădălin este una dintre aceste povești.

A plecat din Focșani adolescent, la 15 ani, și și-a construit viața în Italia. După ani de muncă și după ce și-a întemeiat o familie, a decis să facă ceea ce administrațiile locale spun adesea că își doresc: să revină în România.

În 2017, el și soția sa au renunțat la locurile lor de muncă din Italia și au venit în România convinși că pot începe din nou aici.

Au rezistat trei luni.

Când „acasă” rămâne doar un slogan

Cei doi nu s-au întors fără nimic.

Aveau experiență profesională, aveau economii, aveau o locuință și, mai important, aveau disponibilitatea de a-și reconstrui viața în România.

Problema era că orașul în care se întorceau nu mai era orașul din amintirile lor.

Prieteni plecați. O comunitate schimbată. O piață a muncii care nu le oferea perspective comparabile cu cele pe care le găsiseră în Italia.

După numai trei luni, au făcut din nou bagajele.

Și aici începe partea pe care orice administrație locală preocupată cu adevărat de viitorul orașului ar trebui să o analizeze.

Nu ca pe o poveste tristă despre doi oameni care „nu s-au mai regăsit”.

Ci ca pe un semnal de alarmă.

Focșaniul își dorește diaspora, dar ce îi oferă?

În documentele sale oficiale de dezvoltare, municipiul recunoaște problemele economice pe care trebuie să le rezolve.

Strategia Integrată de Dezvoltare Urbană 2021–2027 vorbește explicit despre o piață a muncii insuficient dezvoltată și despre o ofertă de locuri de muncă nealiniată suficient la cerere. Documentul enumeră, printre direcțiile necesare, atragerea de investitori, dezvoltarea unui parc industrial, stimularea IMM-urilor, îmbunătățirea mediului de afaceri și crearea unor condiții mai bune pentru activitățile economice.

Cu alte cuvinte, problemele nu sunt o descoperire a jurnalistului și nici o invenție a unui focșănean nemulțumit.

Sunt probleme pe care administrația însăși le-a identificat.

Întrebarea este ce s-a schimbat efectiv pentru omul care se întoarce.

Pentru că un român din diaspora nu poate fi convins să revină doar cu un mesaj emoționant despre „acasă”.

Nu se întoarce pentru un slogan.

Se întoarce pentru un loc de muncă decent, pentru venituri care să-i permită să-și întrețină familia, pentru servicii publice funcționale, pentru infrastructură, pentru oportunități și pentru perspectiva că peste cinci ani îi va fi mai bine aici decât acolo.

„Nebunilor, unde vă duceți?”

Când Mădălin și soția sa au decis să lase Italia pentru România, părinții lor i-au avertizat.

„Nebunilor, unde vă duceți?”, le-au spus.

La vremea respectivă, cei doi au ignorat avertismentul.

Astăzi, povestea lor pare să ofere o explicație pentru scepticismul părinților.

Au venit acasă și au încercat.

Nu au fugit după trei zile. Nu au plecat pentru că România le-ar fi fost complet străină. Au încercat să se adapteze.

Dar trei luni au fost suficiente pentru ca visul întoarcerii să se prăbușească.

Nu doar salariile îi alungă pe oameni

Ar fi prea simplu să reducem totul la diferența dintre salariile din România și cele din Italia.

Problema este mai profundă.

Oamenii care au trăit ani de zile în străinătate se întorc cu alte așteptări. Au văzut cum funcționează alte administrații, alte servicii publice și alte comunități. Au învățat să compare.

Iar atunci când revin, nu mai pot privi orașul doar prin nostalgia copilăriei.

Pentru administrația locală, aceasta este poate cea mai grea provocare.

Un om care pleacă poate fi convins că se va întoarce „cândva”.

Un om care se întoarce și pleacă din nou este mult mai greu de recuperat.

„Focșani este Acasă” trebuie să însemne mai mult decât o postare

Este ușor să spui unui focșănean plecat în Italia că orașul îl așteaptă.

Este mult mai greu să construiești un oraș în care acesta chiar să poată reveni.

Iar aici administrația locală trebuie judecată nu după cât de frumoase sunt mesajele de Ziua Diasporei, ci după rezultate.

Câți oameni plecați s-au întors definitiv?

Câte firme create de români reveniți din străinătate funcționează în Focșani?

Câte locuri de muncă bine plătite au fost create?

Câți investitori au fost aduși în oraș?

Ce facilități concrete primește un focșănean din diaspora care vrea să deschidă o afacere?

Există un program local coerent pentru repatriere?

Există un mecanism prin care administrația să țină legătura cu oamenii plecați și să le prezinte oportunitățile reale din oraș?

Acestea sunt întrebările care contează.

Un oraș nu-și poate recupera tinerii doar prin nostalgie

Focșaniul nu este singurul oraș românesc care se confruntă cu depopularea și migrația tinerilor. Fenomenul este mult mai larg.

Dar asta nu poate deveni o scuză pentru administrația locală.

Dimpotrivă.

Dacă problema este cunoscută, atunci trebuie să existe și o strategie măsurabilă pentru combaterea ei.

Chiar strategia municipiului vorbește despre necesitatea atragerii migrației, a unor locuri de muncă mai bune, a investitorilor și a dezvoltării infrastructurii economice.

După ani de administrație, întrebarea legitimă este simplă:

Cât din această strategie a devenit realitate?

Pentru că Mădălin nu este un tabel într-un document de dezvoltare.

Este un om care a încercat să se întoarcă.

Și a plecat din nou.

Italia nu l-a chemat. România nu l-a putut ține

Poate cea mai dureroasă concluzie a acestei povești este că nimeni nu l-a obligat pe Mădălin să plece din nou în Italia.

A plecat pentru că acolo a găsit condițiile în care putea să-și construiască viața.

România îi rămăsese în suflet.

Focșaniul îi rămăsese în memorie.

Dar memoria nu plătește facturile și nostalgia nu creează locuri de muncă.

Dacă administrația locală vrea cu adevărat ca Focșaniul să fie „acasă” pentru cei plecați, trebuie să facă mult mai mult decât să le transmită mesaje de Ziua Diasporei.

Trebuie să construiască un oraș în care aceștia să aibă motive concrete să se întoarcă și motive și mai puternice să rămână.

Altfel, există riscul ca „Focșani este Acasă” să rămână doar o formulă festivă.

Iar poveștile celor care se întorc și pleacă din nou să devină răspunsul cel mai sincer pe care orașul îl primește.

Întrebarea pentru administrația locală

Poate că povestea lui Mădălin ar trebui să ajungă pe masa Primăriei Focșani nu ca o critică, ci ca un test.

Dacă mâine s-ar întoarce 1.000 de focșăneni din diaspora, ce le-ar putea oferi concret orașul?

Locuri de muncă?

Investiții?

Infrastructură?

Servicii publice?

Oportunități pentru copii?

Sprijin pentru antreprenori?

Sau doar un mesaj pe Facebook în care li se spune, încă o dată, că „Focșani este Acasă”?

Răspunsul la această întrebare va spune probabil mai multe despre viitorul orașului decât toate discursurile oficiale despre diaspora.