România are o problemă care nu mai poate fi ascunsă în spatele negocierilor, consultărilor și declarațiilor politice: statul nu are un Guvern cu puteri depline, iar principalii actori responsabili pentru ieșirea din această situație par incapabili să găsească o soluție.

Au trecut mai bine de 100 de zile de când Guvernul condus de Ilie Bolojan a fost demis, iar țara continuă să funcționeze într-un provizorat politic prelungit.

Ceea ce trebuia să fie o perioadă scurtă de tranziție s-a transformat într-o demonstrație de neputință politică.

Iar responsabilitatea nu aparține unui singur partid.

Ea trebuie împărțită între Palatul Cotroceni și partidele care au format fosta coaliție de guvernare: PSD, PNL, USR și UDMR.

Nicușor Dan a devenit spectatorul propriei crize

Președintele Nicușor Dan a intrat în această criză cu promisiunea unei politici diferite, a eficienței și a unei administrații mai responsabile.

Realitatea politică de astăzi este însă greu de împăcat cu această imagine.

Șeful statului are rolul constituțional esențial în desemnarea premierului, dar procesul politic s-a blocat într-o succesiune de consultări, negocieri și scenarii care nu produc rezultatul așteptat: un Guvern.

Nicușor Dan a discutat în repetate rânduri cu liderii PSD, PNL, USR și UDMR. În iulie, de exemplu, negocierile s-au încheiat din nou fără o soluție, partidele rămânând pe poziții divergente.

Problema este că un președinte nu poate transforma la nesfârșit lipsa unui acord politic într-o scuză pentru lipsa unei decizii.

La un moment dat, consultarea trebuie să producă o concluzie.

Iar concluzia, după săptămâni și luni de negocieri, este că Palatul Cotroceni nu a reușit să scoată clasa politică din blocaj.

Președintele poate spune că așteaptă majoritatea necesară. Partidele pot spune că nu se înțeleg. Dar România nu poate fi administrată la nesfârșit prin „așteptăm să vedem”.

Bolojan: de la promisiunea eficienței la eșecul guvernării

Ilie Bolojan a fost prezentat drept omul eficienței, al disciplinei administrative și al deciziilor nepopulare asumate.

Numai că eficiența politică nu se măsoară în discursuri și nici în imaginea de administrator riguros.

Se măsoară în rezultate.

Iar unul dintre rezultatele cele mai vizibile ale perioadei Bolojan este că România a ajuns fără un Guvern cu puteri depline.

Guvernul condus de Bolojan a fost demis pe 5 mai 2026, în urma unei moțiuni de cenzură, iar de atunci țara a intrat într-o perioadă prelungită de interimat.

Este greu să vorbești despre performanță politică atunci când coaliția pe care ai condus-o s-a destrămat, iar după plecarea de la guvernare partidele care au susținut-o nu sunt capabile să construiască rapid o alternativă.

Mai grav este că foștii parteneri continuă să se comporte ca și cum responsabilitatea ar fi întotdeauna a celuilalt.

PSD acuză PNL.

PNL acuză PSD.

USR încearcă să se delimiteze de PSD.

UDMR își negociază poziția.

Iar în tot acest timp, România așteaptă.

Fosta coaliție a eșuat exact acolo unde trebuia să demonstreze maturitate

PSD, PNL, USR și UDMR au avut majoritatea politică necesară pentru a guverna.

Au avut funcții.

Au avut ministere.

Au avut parlamentari.

Au avut timp.

Au avut inclusiv un acord politic care trebuia să ofere stabilitate.

Ce nu au reușit să producă a fost tocmai lucrul pentru care au cerut voturi și legitimitate: o guvernare funcțională.

Negocierile pentru noul Executiv au demonstrat că interesele de partid rămân mai puternice decât interesul de a închide rapid o criză instituțională. În iunie, de pildă, PSD și blocul PNL-USR-UDMR au venit cu propuneri diferite pentru funcția de premier, ceea ce a menținut ruptura politică.

În loc să găsească un compromis, liderii politici au preferat să negocieze fiecare funcție, fiecare minister și fiecare avantaj.

România a devenit astfel ostatică a negocierilor dintre partide.

Un stat întreg a fost redus la un interminabil „cine primește ce”

În spatele tuturor explicațiilor sofisticate despre „majorități”, „mandate de negociere”, „principii” și „stabilitate” se află o realitate mult mai simplă.

Partidele nu reușesc să se pună de acord asupra formulei de putere.

În iunie, PNL, USR și UDMR îl susțineau pe Siegfried Mureșan, în timp ce PSD îl propunea pe Sorin Grindeanu. 

Mai târziu au apărut alte nume și alte formule.

Premier politic.

Premier independent.

Guvern minoritar.

Refacerea coaliției.

Rotație.

Compromis.

Toate variantele sunt discutate.

Una singură lipsește: o soluție efectivă.

Cine plătește factura?

Nu Nicușor Dan.

Nu Ilie Bolojan.

Nu liderii PSD, PNL, USR sau UDMR.

Cel puțin nu în primul rând.

Factura este plătită de România.

De instituții care funcționează în regim de provizorat. De administrații care așteaptă decizii politice. De economie. De cetățeni care au nevoie de predictibilitate. De investitori care au nevoie de stabilitate.

Un stat european nu poate rămâne blocat luni întregi într-o dispută între partide privind cine controlează viitorul Executiv.

Asta nu mai este negociere politică.

Este paralizie.

„Guvernul legitim” nu poate fi înlocuit cu un guvern de conveniență

Fosta coaliție a pretins că reprezintă soluția pro-europeană și stabilă pentru România.

Dar stabilitatea nu înseamnă doar să declari că ești stabil.

Stabilitatea presupune să poți forma un Guvern.

Să poți lua decizii.

Să poți adopta politici publice.

Să poți răspunde în fața Parlamentului și a cetățenilor.

În schimb, România asistă la o scenă politică în care liderii se întâlnesc, discută, se acuză, se retrag, reiau negocierile și apoi anunță că nu există încă o soluție.

Și ciclul se repetă.

Recent, chiar TVR relata că PSD, PNL, USR și UDMR nu ajunseseră la un acord după ore de discuții, în timp ce președintele aștepta o concluzie.

Cât mai poate aștepta România?

O clasă politică incapabilă să-și asume eșecul

Cel mai grav aspect al acestei crize nu este doar absența unui Guvern cu puteri depline.

Este refuzul aproape generalizat de a-și asuma responsabilitatea.

Nimeni nu pare vinovat.

PSD spune că ceilalți blochează.

PNL spune că PSD este problema.

USR își apără propriile condiții.

UDMR își protejează interesele.

Președintele spune că are nevoie de o majoritate.

Iar Bolojan nu mai este premier.

Toți au explicații.

Nimeni nu are soluția.

Aceasta este, poate, cea mai bună definiție a eșecului politic actual.

România are nevoie de un Guvern, nu de încă o rundă de negocieri

După luni de criză, societatea nu mai are nevoie de încă o fotografie de grup la Cotroceni și nici de încă un calendar optimist privind o posibilă nominalizare.

Are nevoie de o decizie.

Nicușor Dan trebuie să-și exercite rolul prezidențial într-un mod care să ducă la deblocarea situației.

Ilie Bolojan și PNL trebuie să-și asume consecințele perioadei în care au condus Executivul și ale destrămării formulei politice care l-a susținut.

PSD, USR și UDMR trebuie să înceteze să trateze formarea Guvernului ca pe o licitație pentru funcții și influență.

Iar toți trebuie să înțeleagă un lucru elementar: România nu este proprietatea niciunui partid.

După mai bine de o sută de zile de provizorat, explicațiile nu mai sunt suficiente.

România are nevoie de un Guvern.

Iar faptul că, după atâta timp, principalii actori politici încă nu reușesc să-l ofere reprezintă un eșec colectiv pe care nici Cotroceniul, nici PSD, nici PNL, nici USR și nici UDMR nu îl mai pot ascunde în spatele negocierilor.

Criza nu mai este doar o problemă politică.

A devenit demonstrația publică a incapacității clasei politice de a guverna.