Noua lege a salarizării publice se transformă, pe zi ce trece, într-un test pentru modul în care guvernarea lui Ilie Bolojan înțelege reforma: ca pe o necesară corectare a unor nedreptăți sau ca pe o operațiune contabilă în care oamenii sunt, înainte de toate, procente într-un tabel.

Iar dacă există un domeniu care riscă să plătească factura acestei filozofii, acela este cultura.

În timp ce premierul vorbește despre „echitate”, despre limite bugetare și despre necesitatea ca statul să-și permită salariile pe care le plătește, angajații muzeelor atrag atenția că noua grilă poate consfinți exact opusul echității. Sindicatul CulturMedia denunță coeficienții propuși pentru personalul din muzee și avertizează că inechitățile nu sunt eliminate, ci transformate în reguli ale noului sistem.

Reforma lui Bolojan: aceeași austeritate, ambalată în limbajul „echității”

Ilie Bolojan și-a construit discursul despre salarizare în jurul unei idei aparent greu de contestat: nu poate exista un sistem în care persoane aflate pe funcții comparabile să fie plătite radical diferit.

Premierul susține că noua lege nu va reduce veniturile și că salariile unor categorii vor crește progresiv, tocmai pentru a corecta dezechilibrele acumulate în timp.

Problema este că între această declarație și realitatea din instituțiile de cultură există o prăpastie.

Pentru că „echitatea” nu înseamnă doar să muți cifrele dintr-o coloană în alta. Înseamnă să înțelegi ce muncește fiecare om, ce responsabilități are, ce pregătire profesională presupune o meserie și cât de greu poate fi înlocuită expertiza acumulată în ani.

Un muzeograf nu este o simplă poziție într-o organigramă.

Un restaurator nu este o cheltuială care trebuie încadrată într-un plafon.

Un cercetător nu poate fi evaluat exclusiv printr-o formulă de Excel.

Dar exact această logică pare să fie pusă în centrul reformei.

Cultura devine „ruda săracă” a sistemului bugetar

CulturMedia avertizează că propunerile salariale pentru muzeografi și ceilalți angajați din instituțiile muzeale riscă să perpetueze diferențe pe care o lege prezentată drept „unitară” ar trebui să le elimine.

Nemulțumirile nu vin doar din partea personalului de specialitate. Sindicaliștii cer o salarizare decentă și pentru angajații tehnici, administrativi, auxiliari și de supraveghere și solicită recunoașterea condițiilor reale de muncă, inclusiv compensarea activității desfășurate în weekend și în zilele de sărbătoare.

Cu alte cuvinte, exact oamenii care țin muzeele în funcțiune spun că noua reformă nu le rezolvă problemele.

Și aici apare întrebarea pe care Guvernul ar trebui să o audă foarte clar: dacă aceasta este reforma care vine să repare sistemul, de ce tocmai oamenii din sistem spun că sunt împinși și mai mult la margine?

Bolojan vede 39%. Muzeele văd oameni

Ilie Bolojan a explicat că România cheltuie aproximativ 39% din veniturile bugetare pentru salariile din sectorul public, mult peste media europeană pe care a indicat-o, de circa 25%. Mesajul premierului este limpede: statul român nu-și mai poate permite orice nivel de cheltuieli.

Este un argument financiar.

Dar o țară nu poate fi administrată exclusiv prin procente.

În spatele acelui „39%” sunt medici, profesori, funcționari, polițiști, cercetători, muzeografi, restauratori, bibliotecari și mii de alți angajați care nu au nicio legătură cu excesele administrative pe care guvernele le-au tolerat de-a lungul anilor.

Dacă problema este risipa, trebuie tăiată risipa.

Dacă problema este clientelismul, trebuie eliminat clientelismul.

Dacă problema este existența unor privilegii nejustificate, ele trebuie eliminate.

Dar dacă soluția devine pur și simplu limitarea anvelopei salariale și reașezarea oamenilor în grile, atunci „reforma” riscă să fie doar o formă elegantă de austeritate.

De altfel, Bolojan a insistat că noul sistem trebuie să respecte limitele bugetare și să mențină cheltuielile de personal la maximum 8,1% din PIB.

Cifra este importantă pentru Ministerul Finanțelor.

Pentru un muzeu, însă, important este dacă poate păstra un restaurator bun.

Pentru patrimoniul național, important este dacă România mai are specialiști capabili să conserve ceea ce generațiile trecute ne-au lăsat.

Pentru societate, important este dacă instituțiile culturale mai pot funcționa.

Când banii europeni devin argument pentru orice

Mai există un element care face această reformă și mai controversată: presiunea PNRR.

Bolojan a recunoscut că legea salarizării este necesară inclusiv pentru atragerea fondurilor europene și că, chiar dacă proiectul „nu e perfect”, adoptarea lui permite accesarea banilor și începutul procesului de corectare a dezechilibrelor.

Aici se află una dintre marile vulnerabilități ale discursului guvernamental.

Pentru că întrebarea nu este dacă România are nevoie de banii europeni. Evident că are.

Întrebarea este dacă presiunea termenelor poate deveni justificarea pentru o lege contestată de cei care urmează să o suporte.

O reformă serioasă nu ar trebui să transmită mesajul: „nu este perfectă, dar trebuie adoptată”.

Mai ales când vorbim despre salariile unor oameni care vor fi afectați ani de zile de modul în care este construită grila.

Ironia unei reforme care promite să atragă oameni valoroși

Bolojan a susținut și că viitoarea lege trebuie să contribuie la atragerea oamenilor valoroși în sectorul public, prin venituri mai bune, dar în limitele posibilităților bugetare ale României. 

Este o afirmație care sună bine.

Dar cultura pune guvernul în fața unei contradicții simple: cum atragi specialiști într-un domeniu pe care îl tratezi ca pe o cheltuială secundară?

Cum convingi un tânăr să devină restaurator, cercetător sau muzeograf dacă perspectiva profesională înseamnă ani de studiu, specializare dificilă și responsabilități uriașe pentru venituri care nu reflectă această pregătire?

Cum păstrezi oamenii care deja lucrează în domeniu dacă sistemul salarial nu le oferă o perspectivă?

Nu poți construi o politică publică de conservare a patrimoniului doar cu discursuri despre eficiență.

„Excelul” nu poate măsura valoarea patrimoniului

Aici este, de fapt, problema fundamentală a reformei.

Un stat eficient trebuie să știe să facă economii.

Dar un stat inteligent trebuie să știe și unde nu are voie să facă economii.

Cultura este unul dintre aceste domenii.

Un muzeu nu produce profit precum o companie privată. Un laborator de restaurare nu poate fi evaluat după numărul de produse vândute. Cercetarea istorică nu poate fi contabilizată precum activitatea unei firme.

Valoarea patrimoniului este tocmai aceea că nu poate fi înlocuit atunci când este pierdut.

Dacă un obiect de patrimoniu este distrus, nu îl mai poți cumpăra de pe piață.

Dacă pleacă un specialist care a acumulat douăzeci de ani de experiență într-un domeniu extrem de nișat, nu îl înlocuiești printr-un anunț de angajare.

Dacă un muzeu își pierde specialiștii, pierderea nu apare imediat într-un tabel bugetar. Ea se vede peste ani.

Iar nemulțumirea a ajuns deja la limita răbdării

CulturMedia vorbește despre riscul unor blocaje și despre posibilitatea unor acțiuni sindicale, acuzând Guvernul că, în loc să corecteze problemele acumulate, riscă să le permanentizeze prin noua lege. Presiunea asupra sistemului este evidentă, iar conflictul salarial din muzee se adaugă valului mai larg de nemulțumire față de reforma salarizării.

În acest context, imaginea unei reforme făcute de la București, cu calculatorul în față și cu procentul de cheltuieli în colțul ecranului, devine tot mai greu de ignorat.

Pentru că în Excel totul poate fi echilibrat.

În realitate, oamenii pleacă.

Bolojan trebuie să răspundă la întrebarea esențială

Nu mai este suficient să ni se spună că sistemul este „nesustenabil”.

Nu mai este suficient să ni se vorbească despre PNRR.

Nu mai este suficient să ni se prezinte procente.

Guvernul trebuie să explice concret cum va arăta cultura română după aplicarea acestei reforme.

Câți specialiști vor rămâne în muzee?

Câți vor pleca?

Câți tineri vor mai alege aceste profesii?

Și, mai ales, cât valorează pentru statul român patrimoniul pe care acești oameni îl protejează?

Pentru că adevărata măsură a unei reforme nu este cât de frumos arată grila salarială într-un document.

Este ceea ce se întâmplă după ce documentul intră în vigoare.

Iar dacă rezultatul va fi depopularea instituțiilor culturale, pierderea specialiștilor și degradarea capacității României de a-și proteja patrimoniul, atunci Ilie Bolojan va putea spune că a respectat cifrele.

Dar cifrele nu vor putea spune niciodată ce s-a pierdut.

Aceasta este marea problemă a unei reforme făcute cu ochii fixați pe Excel: poți echilibra bugetul și, în același timp, să dezechilibrezi o întreagă instituție culturală.

Iar cultura nu are nevoie de promisiuni despre „echitate” pe hârtie. Are nevoie de o politică salarială care să înțeleagă că patrimoniul României nu se păstrează singur.