În România „reformată” de Guvernul lui Ilie Bolojan, există o realitate despre care cifrele din prezentările oficiale spun prea puțin: pensionarii ajung să-și calculeze fiecare leu înainte de a pune un kilogram de legume în sacoșă.

În piețe, discursul despre reforme și echilibru bugetar se lovește de realitatea de zi cu zi. Pentru un om care trăiește dintr-o pensie modestă, nu contează foarte mult cum este ambalat un plan guvernamental. Contează cât costă mâncarea, cât plătește la întreținere, cât îl costă medicamentele și câți bani îi mai rămân până la următoarea pensie.

Iar aici apare una dintre cele mai incomode întrebări pentru Executivul condus de Ilie Bolojan: cine suportă, de fapt, nota de plată a austerității?

Reformele se văd la televizor. Scumpirile se văd în sacoșă

Guvernul vorbește despre responsabilitate fiscală, reduceri de cheltuieli și măsuri necesare pentru stabilitatea finanțelor publice.

Pensionarul care intră în piață vede însă altceva.

Se uită la preț. Se uită în portofel. Se uită din nou la preț.

Apoi cumpără mai puțin.

Pentru cei cu venituri mici, câțiva lei în plus la kilogram nu sunt o statistică. Sunt diferența dintre o sacoșă plină și una aproape goală. Sunt diferența dintre a cumpăra și a renunța. Iar atunci când venitul este fix, în timp ce costurile cresc, „eficientizarea” despre care vorbește administrația se traduce pentru omul de rând printr-un cuvânt mult mai simplu: lipsuri.

Bolojan cere sacrificii. Dar cine le face?

Una dintre marile probleme ale discursului guvernamental este că sacrificiul este prezentat ca fiind inevitabil, fără ca oamenii să simtă că povara este împărțită echitabil.

Pensionarul nu poate negocia cu factura la energie. Nu poate amâna la nesfârșit cumpărarea alimentelor și nici nu poate munci suplimentar pentru a compensa pierderea puterii de cumpărare.

Are un venit limitat și cheltuieli care nu așteaptă.

În schimb, Guvernul poate vorbi despre „reforme structurale”, „consolidare fiscală” și „responsabilitate”.

Cuvinte mari pentru o realitate mică și dureroasă: omul ajunge să pună mai puține produse în sacoșă.

România cifrelor versus România oamenilor

Problema nu este că statul trebuie să fie responsabil cu banii publici. Problema este cum este împărțită povara acestei responsabilități.

Dacă echilibrul bugetar este construit astfel încât cei cu venituri mici să simtă primii și cel mai puternic efectele, atunci Guvernul trebuie să explice public de ce această strategie este considerată echitabilă.

Pentru că România nu este doar un tabel Excel.

România înseamnă și pensionarul care întreabă cât costă roșiile și pleacă fără să cumpere.

Înseamnă omul care numără bancnotele înainte să ajungă la casă.

Înseamnă bătrânii care își împart banii între mâncare, facturi și medicamente și care nu mai au aproape nicio marjă pentru o cheltuială neprevăzută.

Un guvern poate echilibra bugetul și dezechilibra viețile oamenilor

Aici se află marea contradicție a politicii de austeritate: un buget poate arăta mai bine pe hârtie, în timp ce viața oamenilor se poate înrăutăți.

Iar dacă succesul unei guvernări este măsurat doar prin tabele, procente și economii la buget, există riscul ca tocmai oamenii pentru care ar trebui să funcționeze statul să devină simple cifre într-un raport.

Guvernul Bolojan are obligația să explice nu doar cât economisește statul, ci și cât pierd românii.

Pentru că pensionarul din piață nu trăiește din grafice și declarații.

Trăiește din pensie.

Iar atunci când ajunge să aleagă între alimente, medicamente și facturi, orice discurs despre „reforme necesare” începe să sune amar.

La tarabă, România lui Bolojan nu mai este România promisiunilor.

Este România în care fiecare leu este numărat.

Și unde nota de plată a austerității pare să ajungă, înainte de toate, la cei care își permit cel mai puțin să o plătească.