În timp ce politicienii de la București vorbeau despre suveranitate, identitate națională și apărarea intereselor României, zeci de clădiri istorice din Transilvania au ajuns în proprietatea unor companii și fundații finanțate de statul ungar. Hoteluri monument istoric, castele, palate și imobile cu o valoare arhitecturală excepțională au fost cumpărate printr-un program susținut financiar de Budapesta. Iar întrebarea care îi privește direct pe guvernanții României este simplă: unde au fost statul, Ministerul Culturii și autoritățile locale în tot acest timp?

Ceea ce s-a întâmplat cu patrimoniul istoric al Transilvaniei nu poate fi tratat ca o simplă succesiune de tranzacții imobiliare. În spatele achizițiilor s-a aflat un mecanism financiar organizat, susținut de statul ungar, care a permis cumpărarea și preluarea unor proprietăți istorice importante din România.

Budapesta a avut bani, strategie, obiective și instrumente prin care să-și ducă la îndeplinire programul. Bucureștiul, în schimb, nu a demonstrat că are o strategie comparabilă pentru apărarea patrimoniului național.

Aceasta este dimensiunea scandalului: nu doar faptul că o altă țară a investit în clădiri istorice din România, ci faptul că instituțiile românești nu au reușit să prezinte o reacție coerentă, transparentă și eficientă.

Ungaria a avut un plan. România a avut politicieni preocupați de orice altceva

În perioada guvernării Viktor Orbán, Ungaria a construit un mecanism de finanțare destinat achiziționării unor proprietăți istorice din regiune. Prin intermediul fundației KEÖMA și al unor companii precum Manevi Zrt., au fost mobilizate resurse financiare considerabile pentru cumpărarea unor clădiri cu valoare istorică.

România s-a aflat printre țările vizate de acest program.

Prin Manevi Pro Transilvania SRL, societate înființată la Satu Mare în 2021, au fost realizate mai multe achiziții importante. Capitalul pus la dispoziția companiei a crescut considerabil, oferindu-i capacitatea financiară de a intra în tranzacții imobiliare de ordinul milioanelor de euro.

În timp ce partea ungară își organiza finanțarea și își identifica proprietățile de interes, autoritățile române nu au făcut publică o strategie națională comparabilă de salvare și achiziționare a monumentelor istorice.

Nu este suficient ca politicienii să invoce patriotismul la ceremonii oficiale. Apărarea patrimoniului presupune bani, instituții funcționale, decizii și intervenții concrete.

Lista proprietăților care au intrat în portofoliul unor entități finanțate de Budapesta

Printre proprietățile cumpărate se numără imobile emblematice pentru istoria și arhitectura mai multor orașe transilvănene.

Hotelul Dacia din Satu Mare, cunoscut inițial drept Hotel Pannonia, a fost cumpărat pentru aproximativ patru milioane de euro. Clădirea, inaugurată în 1902, reprezintă unul dintre reperele arhitecturale ale orașului.

Lista continuă cu fostul sediu al Primăriei Carei, Hotelul Corona din Sighetu Marmației și Hotelul Ferdinand din Hațeg.

În 2021, portofoliul s-a extins cu proprietăți precum Castelul Teleki din Baia Mare, Hotelul Ardealul și Teatrul Vechi din Arad, Hotelul Parc din Oradea, Hotelul Onix din Băile Tușnad, Castelul Bornemisza din Ilia și Hotelul Casino din Borsec.

Au urmat Hotelul Concordia din Târgu Mureș și clădirea Alte Post din Sighișoara.

Nu vorbim despre simple apartamente sau terenuri fără relevanță publică. Vorbim despre clădiri care fac parte din identitatea istorică a unor comunități, despre monumente care ar fi trebuit să reprezinte o prioritate pentru instituțiile responsabile de protejarea patrimoniului.

Dreptul statului român de a interveni a existat. De ce nu a fost folosit?

Poate cea mai gravă întrebare privește dreptul de preempțiune prevăzut de Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Legislația românească oferă statului și autorităților locale posibilitatea de a avea prioritate la cumpărarea anumitor monumente istorice scoase la vânzare.

Cu alte cuvinte, România nu era complet lipsită de instrumente juridice. Exista un mecanism prin care autoritățile puteau încerca să păstreze aceste proprietăți în patrimoniul public.

Dar un asemenea mecanism nu funcționează prin declarații televizate. El presupune identificarea clădirilor, evaluarea lor, alocarea banilor și asumarea unor decizii administrative.

Unde au fost Ministerul Culturii și instituțiile responsabile? Câte monumente au fost evaluate în vederea cumpărării? Câte oferte au fost analizate? Câte drepturi de preempțiune au fost exercitate efectiv și câte oportunități au fost pierdute?

Acestea sunt întrebările la care guvernele și autoritățile locale trebuie să răspundă public.

Nu este acceptabil ca instituțiile statului să invoce lipsa banilor atunci când vine vorba despre protejarea patrimoniului, în timp ce nu există o evidență publică suficient de clară a tuturor oportunităților de achiziție ratate.

Politicienii trebuie să răspundă, nu să se ascundă în spatele birocrației

O asemenea situație nu poate fi pusă exclusiv pe seama unor funcționari sau a unor proceduri administrative complicate.

Responsabilitatea pentru politica de protejare a patrimoniului aparține guvernelor care au condus România, miniștrilor Culturii și autorităților locale care au avut competențe în aceste tranzacții.

Fiecare dintre aceste instituții trebuie să explice ce a făcut, ce nu a făcut și de ce.

Au existat informări la nivel guvernamental? Au fost analizate implicațiile pe termen lung ale achizițiilor? A fost elaborat un inventar al proprietăților strategice? Au fost alocate fonduri pentru cumpărarea monumentelor aflate în pericol?

Dacă răspunsurile lipsesc, atunci România are o problemă instituțională serioasă, iar cetățenii au dreptul să știe cine își asumă răspunderea.

Schimbarea de la Budapesta complică și mai mult situația

Schimbările politice din Ungaria au readus în discuție viitorul programelor de finanțare externe. Fundația KEÖMA, implicată în acest mecanism, a intrat în atenție în contextul reevaluării structurilor și finanțărilor din perioada guvernării precedente.

O evidență citată în materialul inițial indică aproximativ 41 de proprietăți achiziționate în mai multe state din regiune, dintre care 26 în România.

Acum apare o altă problemă: cine va administra aceste clădiri, cine va finanța restaurarea lor și ce se va întâmpla cu monumentele care necesită investiții urgente?

Statul român nu poate rămâne spectator nici în această etapă. Este nevoie de o inventariere completă, de clarificarea situației juridice a fiecărei proprietăți și de verificarea respectării obligațiilor legale privind conservarea monumentelor.

Cine răspunde pentru patrimoniul pierdut din atenția statului?

Povestea acestor achiziții scoate la iveală o problemă mult mai profundă decât disputa politică dintre București și Budapesta.

Un stat care nu este capabil să-și protejeze patrimoniul, să-și identifice prioritățile și să intervină atunci când legea îi permite riscă să piardă, treptat, controlul asupra unor repere esențiale ale propriei istorii.

Nimeni nu contestă dreptul investitorilor de a cumpăra proprietăți în condițiile legii. Dar statul român are obligația de a proteja monumentele istorice, indiferent cine este cumpărătorul și indiferent de capitalul din spatele tranzacției.

Iar întrebările rămân, apăsătoare și fără răspunsuri suficiente: de ce nu a avut România o strategie proprie? De ce nu au fost folosite toate instrumentele legale disponibile? Cine a monitorizat aceste tranzacții? Și cine își asumă răspunderea pentru lipsa unei intervenții instituționale coerente?

Patrimoniul Transilvaniei nu este o marfă fără istorie și nici o simplă oportunitate de investiții. Este parte a moștenirii culturale a României.

Iar dacă statul român nu a fost capabil să-l protejeze atunci când a avut ocazia, guvernanții care au administrat aceste instituții trebuie să ofere explicații publice. Nu sloganuri patriotice. Nu promisiuni. Nu tăcere administrativă. Explicații și documente.