Siegfried Mureșan cere votul Parlamentului pentru un guvern care promite taxe mai mici, facturi mai mici, pensii și alocații protejate, investiții masive, companii de stat eficiente, administrație mai suplă și cel puțin 10 miliarde de euro anual din fonduri europene. Problema este că, atunci când dai la o parte sloganurile, rămâne o întrebare incomodă: unde sunt cifrele care arată că toate acestea pot fi plătite?

Există programe de guvernare care încearcă să explice cum va fi condusă o țară.

Și există programe care încearcă să explice cât de bine va fi după ce vor fi conduși oamenii de către cei care le-au redactat.

Programul prezentat de Siegfried Mureșan se apropie periculos de mult de a doua categorie.

Cele 28 de „linii directoare” sună impecabil în comunicarea politică: stat mai eficient, mai puțină birocrație, taxe mai mici pe muncă, TVA de 19%, energie mai ieftină, companii de stat performante, investiții, digitalizare, sănătate mai bună, educație, sprijin pentru familii și cel puțin 10 miliarde de euro anual din fonduri europene.

Este aproape imposibil să fii împotriva unei asemenea liste.

La fel de imposibil este, însă, să administrezi un buget de stat doar cu ea.

Marea descoperire: dacă economisești, poți cheltui mai puțin

Una dintre piesele centrale ale programului este reforma administrației.

Guvernul Mureșan promite mai puțini parlamentari și secretari de stat, comasarea unor instituții și eliminarea suprapunerilor. Din iulie 2027, jumătate din economiile realizate ar urma să fie folosită pentru reducerea taxelor pe salarii.

Sună excelent.

Dar unde este cifra?

Cât reprezintă „economiile realizate”? 500 de milioane de lei? 2 miliarde? 10 miliarde?

Câte posturi dispar?

Câte instituții se desființează?

Cât costă reorganizarea?

Care este economia netă după plata restructurărilor?

Programul nu oferă publicului răspunsul la aceste întrebări.

Practic, ni se spune că administrația va economisi bani și că o parte din acești bani va fi folosită pentru reducerea taxelor.

Este o promisiune construită pe o economie care încă nu există.

Cu alte cuvinte, mai întâi trebuie să găsim banii pe care programul îi promite deja cheltuiți.

TVA 19% — dar numai dacă ne lasă bugetul

Aici programul devine aproape comic prin sinceritatea formulei.

Guvernul promite menținerea cotei unice și spune că nu va introduce impozite noi în 2027. În același timp, promite revenirea TVA la 19%, dar numai atunci când situația bugetară va permite.

Adică nu avem o dată.

Nu avem o țintă fiscală explicită legată de această măsură.

Nu avem un calendar.

Avem condiția: „când ne permitem”.

Or, aici apare întrebarea pe care programul evită să o trateze frontal: dacă România își permite reducerea TVA, de ce nu aflăm exact când? Iar dacă nu și-o permite, de ce este prezentată măsura ca una dintre promisiunile centrale?

Într-un program de guvernare, „vom face când vom putea” nu este tocmai un termen de implementare.

Este o portiță de ieșire.

Conturi pentru copii din banii obținuți prin listarea companiilor de stat

Una dintre cele mai spectaculoase idei este crearea unor conturi de economii pentru copii, alimentate din veniturile obținute prin listarea unor companii de stat la bursă. Românii ar urma să aibă prioritate la cumpărarea acțiunilor, iar veniturile statului ar fi direcționate către investiții și aceste conturi.

Este o idee excelentă pentru un discurs.

Pentru un buget, însă, este nevoie de ceva mai mult.

Ce companii?

Ce participații?

La ce valoare?

În ce ani?

Câți bani estimează statul că va încasa?

Cât revine fiecărui copil?

Fără aceste date, „conturile de economii pentru copii” sunt, deocamdată, mai degrabă un ambalaj politic atractiv decât o politică publică pe care contribuabilul o poate calcula.

Iar aici apare o problemă și mai mare: nu poți transforma o eventuală încasare viitoare dintr-o operațiune pe piața de capital într-o sursă certă de finanțare înainte să știi ce vinzi, cât valorează și în ce condiții poate fi vândut.

„Listăm sau privatizăm, dacă este potrivit”

În declarațiile sale, Mureșan a mers chiar mai departe: pentru companiile de stat, în termen de 12 luni de la învestire ar urma să existe planuri de eficientizare, iar unele ar putea fi listate sau privatizate, în funcție de situație.

Din nou, formula este suficient de elastică pentru a putea acoperi aproape orice rezultat.

Dacă se listează, programul poate spune că reforma a început.

Dacă se privatizează, poate spune că statul s-a eficientizat.

Dacă nu se face niciuna, se poate invoca faptul că „nu a fost potrivit”.

Problema unui asemenea limbaj este că face foarte greu de stabilit, ulterior, dacă o promisiune a fost îndeplinită sau doar reinterpretată.

Un program serios ar trebui să spună clar ce companii intră în analiză, după ce criterii, până când trebuie luată decizia și ce indicatori vor determina rezultatul.

Facturi mai mici: promisiunea preferată a oricărui guvern

În domeniul energiei, programul promite facturi mai mici prin investiții în producție, rețele și stocare. Mureșan a explicat că România produce multă energie solară în anumite intervale, dar are nevoie de capacitate de stocare pentru a utiliza energia și atunci când cererea este ridicată.

Problema este că „facturi mai mici” nu reprezintă o strategie energetică.

Este rezultatul pe care strategia ar trebui să îl producă.

Câți MW noi?

Câte baterii?

Ce investiții în rețele?

Ce cost?

Ce termen?

Cu cât ar trebui să scadă factura unei gospodării?

Fără aceste cifre, guvernul nu poate fi evaluat peste un an sau doi. Poate fi doar aplaudat sau criticat în funcție de cât de convingător sună discursul.

10 miliarde de euro pe an: cifra care arată bine în titlu

Programul propune atragerea a cel puțin 10 miliarde de euro anual din fonduri europene.

Este o țintă mare.

Tocmai de aceea ar merita să știm ce înseamnă concret.

Care sunt programele europene?

Cât reprezintă fonduri nerambursabile?

Care este cofinanțarea României?

Ce proiecte sunt pregătite?

Ce ministere sunt responsabile?

Care este calendarul?

Ce se întâmplă dacă România atrage 7 miliarde și nu 10?

Un obiectiv exprimat în miliarde de euro nu devine automat o strategie economică.

Altfel riscăm să confundăm valoarea dorită cu banii efectiv disponibili.

Și apoi vin pensiile, alocațiile, salariile, investițiile…

Programul promite protejarea veniturilor, indexarea pensiilor și alocațiilor, reducerea poverii fiscale asupra muncii, investiții, servicii medicale mai bune, educație, sprijin pentru familii și tineri.

Toate sunt obiective legitime de politică publică.

Dar toate costă.

Aici este paradoxul programului Mureșan: în aproape fiecare capitol apar lucruri care ar trebui finanțate, în timp ce în capitolul fiscal apar lucruri care ar trebui să reducă veniturile statului.

Taxe mai mici.

TVA mai mic.

Fără taxe noi.

Pensiile cresc.

Alocațiile cresc.

Investițiile cresc.

Energia trebuie să devină mai ieftină.

Serviciile publice trebuie să fie mai bune.

Administrația trebuie să coste mai puțin.

Companiile de stat trebuie să producă mai mult.

Și statul trebuie să atragă mai mulți bani europeni.

Perfect. Dar calculatorul unde este?

Statul român, în versiunea Mureșan, pare să descopere perpetuum mobile

Programul are o logică simplă și seducătoare: reducem risipa, economisim, scădem taxele, investim, creștem economia, atragem fonduri europene și obținem servicii publice mai bune.

Numai că fiecare verigă a acestei construcții are nevoie de bani, capacitate administrativă și timp.

Iar economia nu funcționează prin declarații de intenție.

Dacă reduci veniturile fiscale, trebuie să spui de unde compensezi diferența.

Dacă mărești cheltuielile sociale, trebuie să spui cât costă.

Dacă investești, trebuie să spui cât cofinanțezi.

Dacă vinzi active, trebuie să spui cât încasezi și ce pierzi din veniturile viitoare.

Dacă reorganizezi administrația, trebuie să arăți economia netă.

Programul nu este obligat să rezolve matematic fiecare detaliu în câteva pagini. Dar un program cu care ceri votul de învestitură trebuie să ofere suficient de multe repere pentru ca Parlamentul și publicul să poată înțelege ce se întâmplă cu banii.

Cel mai comod cuvânt din program: „atunci când”

TVA la 19% — atunci când situația bugetară permite.

Relaxarea fiscală — atunci când ne permitem.

Listarea sau privatizarea — dacă este potrivit.

Investițiile — acolo unde are sens.

Ajutoarele de stat — acolo unde au sens.

Este limbajul perfect pentru un program politic care vrea să păstreze toate ușile deschise.

Dar este și limbajul cel mai prost pentru un contribuabil care vrea să știe ce se va întâmpla cu banii lui.

Pentru că orice măsură poate fi amânată fără ca promisiunea să fie, tehnic, încălcată.

Problema nu este că programul promite prea mult. Problema este că demonstrează prea puțin.

Siegfried Mureșan spune că România intră într-o nouă etapă de creștere și dezvoltare și că guvernul său va fi responsabil cu banul public.

Foarte bine.

Atunci prima probă a responsabilității ar trebui să fie chiar programul cu care cere votul Parlamentului.

Iar responsabilitatea fiscală nu se măsoară în numărul de promisiuni.

Se măsoară în cifre, surse de finanțare, termene și rezultate verificabile.

Deocamdată, programul are multe obiective și relativ puține borne prin care cetățeanul să poată verifica dacă ele au fost atinse.

Este o problemă serioasă, mai ales într-un moment în care statul trebuie să împace simultan disciplina bugetară cu presiunea pentru investiții, servicii publice și protejarea veniturilor.

Un program electoral fără să fie, formal, un program electoral

Aici este poate cea mai mare vulnerabilitate politică a documentului.

Programul lui Mureșan nu este lipsit de idei. Dimpotrivă, are foarte multe.

Este lipsit, însă, de o ierarhie suficient de clară între ele.

Ce se face în primele 100 de zile?

Ce se face în primul an?

Ce se amână?

Ce costă cel mai mult?

Ce măsuri sunt condiționate de evoluția economiei?

Ce promisiuni sunt obligatorii și ce promisiuni sunt doar obiective?

Ce se întâmplă dacă veniturile sunt mai mici decât estimarea?

Aici ar fi trebuit să fie adevărata arhitectură a programului.

În schimb, primim o listă foarte largă de destinații.

Parlamentul nu votează o broșură de bune intenții

În cele din urmă, problema programului Mureșan poate fi rezumată într-o întrebare foarte simplă:

Este acesta un plan de guvernare sau o colecție de obiective pe care orice guvern ar vrea să le bifeze?

Pentru că este ușor să promiți o administrație mai eficientă.

Este mult mai greu să spui câți oameni pleacă și cât economisești.

Este ușor să promiți taxe mai mici.

Este mai greu să explici exact cum compensezi veniturile pierdute.

Este ușor să promiți facturi mai mici.

Este mai greu să arăți investiția, capacitatea instalată și efectul asupra facturii.

Este ușor să promiți 10 miliarde de euro din fonduri europene.

Este mai greu să arăți proiectele care vor produce acei 10 miliarde.

Este ușor să promiți conturi de economii pentru copii.

Este mai greu să spui câți bani vor ajunge, efectiv, în ele.

Iar aici se află diferența dintre politică și guvernare.

Politica vinde speranță.

Guvernarea trebuie să prezinte factura.

Iar programul lui Siegfried Mureșan are, deocamdată, multă speranță și o factură care nu se vede.

Parlamentul urmează să decidă dacă îi acordă votul de învestitură.

Dar înainte ca aleșii să voteze, ar fi util ca publicul să primească răspunsul la cea mai banală întrebare din economie:

Cât costă toate promisiunile și de unde vin banii?

Pentru că România nu duce lipsă de programe care sună bine.

România duce lipsă de programe în care fiecare promisiune vine cu o cifră, un termen și un responsabil.

Iar deocamdată, în cazul Guvernului Mureșan, cea mai vizibilă cifră este cea de la începutul documentului: 28 de linii directoare.

Ce lipsește este cifra care contează cel mai mult: nota de plată.