Există momente în politică în care diferența dintre o bătălie de partid și interesul public devine atât de subțire, încât orice om de bun-simț ar trebui să tragă un semnal de alarmă. Cazul Dominic Fritz este unul dintre aceste momente.

Pentru salvarea unui mandat politic, USR a ales să ducă disputa până la Bruxelles. Iar miza nu mai este doar funcția de primar al Timișoarei. În joc au ajuns sute de milioane de euro din PNRR, bani care nu aparțin nici lui Dominic Fritz, nici USR și niciunui alt partid.

Aici începe adevărata problemă.

Când partidul devine mai important decât țara

PPE și Renew au cerut Comisiei Europene să condiționeze plata unei tranșe de aproximativ 770 de milioane de euro din PNRR de reevaluarea legislației privind integritatea, inclusiv a prevederii care îl afectează pe Dominic Fritz.

Din punct de vedere politic, mesajul este greu de ignorat: o controversă care îl privește direct pe liderul USR a ajuns să fie legată de banii pe care România trebuie să îi primească de la Uniunea Europeană.

Și atunci apare întrebarea pe care USR nu o poate evita:

Cât de mult este dispus acest partid să riște pentru a-l proteja pe Dominic Fritz?

Pentru că România nu este partidul USR.

România nu este Primăria Timișoara.

Iar bugetul european destinat românilor nu poate fi tratat ca o armă într-o bătălie politică.

Fritz are o problemă juridică. De ce trebuie să aibă România o problemă financiară?

Aici este paradoxul întregii povești.

Situația lui Dominic Fritz are o componentă juridică și administrativă. Există o decizie definitivă a instanței în cazul de conflict de interese constatat de ANI, iar noua legislație privind integritatea produce consecințe asupra exercitării mandatului.

Într-o democrație funcțională, asemenea dispute se rezolvă prin instanțe, prin Parlament și prin mecanismele constituționale ale statului.

Nu prin amenințarea cu blocarea banilor europeni.

Dacă legea este greșită, ea poate fi contestată.

Dacă este neconstituțională, există Curtea Constituțională.

Dacă încalcă dreptul european, există mecanismele europene pentru a demonstra acest lucru.

Dar transformarea tranșei PNRR într-un instrument de presiune pentru modificarea unei legi care îl afectează direct pe șeful unui partid ridică o întrebare profund incomodă:

nu cumva România este împinsă să plătească prețul unei probleme politice personale?

770 de milioane de euro nu sunt jetoane de cazino

Poate că aceasta este partea pe care unii politicieni de la București par să o uite.

770 de milioane de euro nu sunt o sumă abstractă într-un tabel de la Bruxelles.

Sunt bani pentru România.

Sunt bani care ar trebui să ajungă în investiții, reforme și proiecte care privesc milioane de oameni.

Sunt bani pe care România îi pierde dacă nu își îndeplinește jaloanele și reformele asumate.

De aceea, orice politician care cere Bruxelles-ului să condiționeze sau să blocheze fonduri destinate României trebuie să explice foarte clar de ce face acest lucru.

Nu este suficient să invoce principii.

Principiile sunt importante. Dar și consecințele sunt importante.

Iar dacă în spatele întregului demers se află, așa cum susțin criticii USR, încercarea de a-l salva pe Dominic Fritz de consecințele legislației privind incompatibilitatea, atunci avem de-a face cu o situație politică de o gravitate extraordinară.

„Integritatea” nu poate deveni scut pentru propriii oameni

USR și-a construit o bună parte din identitatea politică în jurul cuvintelor „integritate”, „transparență” și „stat de drept”.

Tocmai de aceea, cazul Fritz este un test uriaș pentru credibilitatea partidului.

Regulile sunt bune când îi afectează pe adversari, dar devin negociabile atunci când ajung la propriii lideri?

Aceasta este întrebarea care planează asupra USR.

Pentru că, dacă principiul este cu adevărat mai important decât omul, atunci regula ar trebui apărată indiferent cine este politicianul afectat de ea.

Dacă însă regula trebuie schimbată tocmai atunci când lovește în propriul președinte de partid, criticii au toate motivele să vorbească despre un standard dublu.

De ce trebuie dusă bătălia până la Bruxelles?

Aici se află, probabil, cea mai mare vulnerabilitate politică a acestui demers.

De ce trebuie ca o problemă care îl privește direct pe un politician român să devină o problemă financiară pentru întreaga Românie?

De ce trebuie ca Bruxelles-ul să fie chemat să intervină într-o dispută care are la bază o legislație românească și consecințele juridice ale acesteia?

Și, mai ales, de ce ar trebui ca sute de milioane de euro să devină parte a acestei dispute?

Dacă răspunsul este că trebuie apărat statul de drept, atunci explicația trebuie să fie impecabilă.

Dacă răspunsul real este că trebuie apărat Dominic Fritz, atunci România are o problemă.

Una foarte mare.

USR trebuie să răspundă la o întrebare simplă

Nu este vorba despre faptul că un partid are voie sau nu să critice o lege.

Bineînțeles că are voie.

Nu este vorba nici despre faptul că USR are voie să conteste deciziile instituțiilor statului.

Bineînțeles că are voie.

Problema apare în momentul în care, pentru rezolvarea unei dispute politice interne, este chemată în joc Comisia Europeană, iar în aceeași ecuație ajung banii destinați României.

Atunci miza se schimbă radical.

Nu mai discutăm doar despre Fritz.

Discutăm despre România.

Și poate că aceasta este lecția pe care USR ar trebui să o învețe: un partid poate pierde alegeri, poate pierde funcții și poate pierde bătălii politice. România însă nu trebuie să piardă sute de milioane de euro pentru ca un politician să-și păstreze funcția.

Bruxelles-ul nu este tribunalul electoral al USR

Uniunea Europeană nu ar trebui să fie transformată în arbitru al fiecărei dispute politice de la București.

Comisia Europeană nu este o instanță de apel pentru politicienii care nu acceptă efectele unei legi.

Iar banii europeni nu sunt monedă de schimb pentru protejarea carierei unui lider politic.

Dacă legea privind integritatea este greșită, să fie schimbată prin procedurile democratice prevăzute de Constituție.

Dacă este neconstituțională, să fie declarată neconstituțională.

Dacă încalcă normele europene, să se demonstreze acest lucru.

Dar să pui în aceeași propoziție numele lui Dominic Fritz și 770 de milioane de euro din PNRR este, politic vorbind, devastator.

Pentru că lasă impresia că, în această poveste, interesul partidului a devenit mai important decât interesul țării.

Iar dacă această impresie este falsă, USR are o singură modalitate de a o risipi: să explice public, limpede și fără sloganuri de ce România ar trebui să riște bani europeni pentru această bătălie.

Până atunci, întrebarea rămâne:

Câte sute de milioane de euro merită un mandat de primar?

Pentru România, răspunsul ar trebui să fie simplu: niciunul.