NICUȘOR DAN, PREȘEDINTELE CARE ÎȘI PROTEJEAZĂ GENERALUL?

România a avut nevoie de 37 de ani pentru ca întrebările despre Revoluție și Mineriadă să ajungă din nou în centrul atenției. Iar când au ajuns, președintele Nicușor Dan a găsit de cuviință să apere status quo-ul.

Există momente în care un președinte nu mai poate sta pe margine. Nu mai poate jongla cu formule diplomatice. Nu mai poate spune că „nu vede o problemă”. Trebuie să decidă.

Nicușor Dan a avut un asemenea moment.

Și a ales să-l păstreze în funcție pe Lucian Pahonțu, eternul șef al SPP.

Asta după ce o investigație jurnalistică a readus în discuție trecutul acestuia în structurile de forță ale regimului comunist și prezența sa în dispozitivele mobilizate în timpul Revoluției din 1989 și al reprimării Pieței Universității.

Iar reacția președintelui?

„Nu este în această situație.”

Atât.

Ca și cum Revoluția ar fi fost o chestiune administrativă. Ca și cum oamenii care au murit în decembrie 1989 ar fi fost simple cifre într-un raport. Ca și cum reprimarea Pieței Universității ar fi fost un episod neimportant din istoria recentă a României.

Nu, domnule președinte!

Nu este suficient să spuneți că Pahonțu nu trebuie demis. Trebuie să explicați de ce.

Pentru că întrebarea nu este despre simpatiile sau antipatiile față de un general. Întrebarea este despre trecutul unui om care conduce de peste două decenii una dintre cele mai puternice și mai discrete instituții ale statului român.

Lucian Pahonțu conduce SPP din 2005. A trecut prin mandatele mai multor președinți. A rămas în funcție când s-au schimbat guverne, parlamente și majorități. A devenit, practic, unul dintre cei mai longevivi oameni ai sistemului de putere de la București.

Și acum aflăm că trecutul său este legat de structurile de forță ale fostului regim și că există acuzații publice privind participarea sa la dispozitivele care au acționat împotriva manifestanților.

Într-o democrație autentică, asemenea informații ar trebui să producă o reacție imediată:

VERIFICĂM!

Nu „nu este nicio problemă”.

Nu „nu îl demitem”.

Nu „mergeți mai departe”.

Verificăm documentele. Verificăm arhivele. Verificăm mărturiile. Verificăm responsabilitățile.

Iar dacă omul este nevinovat, atunci trebuie să fie primul interesat ca adevărul să iasă la lumină.

Dar Nicușor Dan pare să fi ales calea cea mai comodă: să nu vadă problema.

Și aici apare o întrebare incomodă.

De ce?

De ce un președinte care pretinde că vrea să reformeze statul apără cu atâta hotărâre un om care face parte din sistemul de putere de aproape două decenii?

De ce nu cere o verificare independentă și transparentă?

De ce nu spune simplu: „Dacă există dovezi că a participat la represiune, va pleca”?

De ce această ezitare?

România nu poate construi o democrație solidă cât timp trecutul este convenabil uitat atunci când în joc sunt oamenii potriviți.

Revoluția din 1989 nu a fost făcută pentru ca vechile structuri să-și schimbe doar denumirea.

Piața Universității nu a fost apărată de oameni care au ieșit în stradă pentru ca, peste ani, să descoperim că unii dintre cei aflați atunci în structurile de forță au ajuns să ocupe poziții-cheie într-un stat care se declară democratic.

Iar Nicușor Dan ar trebui să știe asta mai bine decât oricine.

Pentru că președintele României nu este președintele unui grup de generali. Nu este președintele serviciilor. Nu este președintele sistemului.

Este președintele tuturor românilor.

Inclusiv al celor care au murit în decembrie 1989.

Inclusiv al celor bătuți și umiliți în Piața Universității.

Inclusiv al familiilor care de 37 de ani așteaptă adevărul.

De aceea, cazul Pahonțu nu poate fi închis cu o declarație de câteva secunde.

Dacă președintele are documente care demonstrează că acuzațiile sunt nefondate, să le prezinte.

Dacă Pahonțu nu a participat la represiune, să fie demonstrat.

Dacă a participat, atunci să plece.

Dar să ni se ceară să uităm nu este acceptabil.

Mai ales din partea unui președinte care a promis schimbarea.

Nicușor Dan are acum o alegere foarte simplă.

Poate fi președintele care deschide dosarele trecutului și cere adevărul, indiferent pe cine deranjează.

Sau poate deveni președintele care protejează oamenii sistemului atunci când aceștia devin incomozi.

Până acum, în cazul Pahonțu, impresia este a doua.

Iar dacă această impresie este greșită, Nicușor Dan are obligația să o infirme prin fapte, nu prin declarații.

Pentru că un președinte care vorbește despre reformarea României, dar refuză să lămurească trecutul celor mai puternici oameni ai statului, riscă să devină exact ceea ce pretinde că vrea să schimbe.

Un președinte al sistemului.

Iar România a mai avut destui.

Președinte AUR Focșani Senator Corneliu Negru