În România condusă de PSD, standardele de integritate par să devină facultative atunci când interesele de partid o cer. Marian Neacșu, condamnat definitiv în trecut pentru conflict de interese, este figura în jurul căreia se reaprinde o întrebare fundamentală: a ajuns statul român proprietatea politicienilor care îl conduc? Iar dacă guvernul Niculescu consideră că o asemenea numire este acceptabilă, atunci trebuie să explice public, fără eschive și fără jocuri de culise, de ce cetățenii ar trebui să o considere normală.

Există un moment în care tupeul politic încetează să mai poată fi ascuns în spatele procedurilor administrative. Un moment în care invocarea experienței, a negocierilor de partid și a legalității formale nu mai poate acoperi problema de fond: ce fel de oameni alegem să conducă instituțiile fundamentale ale statului?

Numirea lui Marian Neacșu într-o poziție de asemenea importanță, cu responsabilități la Ministerul Afacerilor Interne și cu influența asociată funcției de viceprim-ministru, reprezintă o decizie care merită criticată fără menajamente. Nu pentru că trecutul juridic al unei persoane ar trebui transformat într-o condamnare perpetuă, ci pentru că cei care împart puterea au obligația să demonstreze că integritatea și încrederea publică nu sunt simple lozinci electorale.

Iar PSD are foarte multe explicații de dat.

Când partidul contează mai mult decât credibilitatea statului

În februarie 2016, Marian Neacșu a fost condamnat definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție la șase luni de închisoare cu suspendare pentru conflict de interese, într-un dosar privind angajarea fiicei sale la cabinetul parlamentar.

Ulterior, politicianul a fost reabilitat, iar efectele juridice ale reabilitării trebuie respectate. Acesta este cadrul legal și nimeni nu ar trebui să îl falsifice.

Dar PSD nu poate folosi reabilitarea ca pe o scurtătură pentru a evita orice întrebare incomodă. Reabilitarea juridică nu obligă societatea să aplaude o numire politică. Nu șterge dreptul cetățenilor de a cere explicații și nici nu transformă automat orice decizie de partid într-una inspirată.

A avea dreptul legal de a ocupa o funcție nu înseamnă că ești, în mod automat, cea mai potrivită alegere pentru ea.

Aceasta este distincția pe care conducerea PSD pare prea puțin interesată să o discute. În locul unei dezbateri serioase despre competență, credibilitate și responsabilitate, publicul riscă să primească vechea rețetă a politicii românești: partidul decide, partidul își apără omul, iar cetățenilor li se cere să accepte rezultatul.

Nu. Într-o democrație, puterea politică nu este un cec în alb.

Ministerul de Interne nu este moșia PSD

Ministerul Afacerilor Interne nu este o recompensă pentru loialitatea față de conducerea unui partid. Nu este un trofeu negociat în culisele coaliției și nici o funcție care poate fi tratată ca o simplă piesă pe tabla de șah a intereselor politice.

Este instituția care coordonează structuri esențiale pentru ordinea publică și siguranța cetățenilor. În fruntea ei trebuie să existe o conducere capabilă să inspire încredere, să respecte instituțiile și să demonstreze că interesul public este mai presus de calculele de partid.

De aceea, întrebările legate de trecutul juridic al unui ministru propus nu sunt atacuri gratuite. Sunt întrebări legitime despre standardele pe care guvernarea le aplică propriilor reprezentanți.

Ce mesaj transmite PSD atunci când promovează un politician cu o condamnare definitivă în trecut într-o funcție atât de sensibilă? Ce criterii au cântărit decisiv? Ce garanții oferă că alegerea este justificată de competență și de capacitatea de a conduce, nu doar de raporturile de putere din interiorul partidului?

Și, mai ales, de ce ar trebui cetățenii să accepte această decizie fără o justificare publică serioasă?

Instituțiile statului nu sunt proprietatea PSD. Ministerele nu sunt recompense de partid. Iar funcțiile publice nu sunt monedă de schimb pentru fidelitate politică.

Și vicepremier, pentru ca puterea să fie și mai mare?

Controversa devine și mai apăsătoare atunci când funcția ministerială este dublată de poziția de viceprim-ministru.

O asemenea funcție aduce responsabilități suplimentare și participare la deciziile guvernamentale de nivel înalt. Tocmai de aceea, alegerea unei persoane pentru un asemenea rol trebuie să poată fi apărată prin argumente solide, nu prin simpla autoritate a partidului care o susține.

De ce Marian Neacșu? De ce această combinație de funcții? Ce criterii concrete au determinat alegerea? Ce alte variante au fost analizate? Și cum justifică premierul Niculescu această decizie în fața unei societăți care are tot dreptul să ceară standarde ridicate de responsabilitate?

Acestea nu sunt întrebări secundare. Sunt întrebări fundamentale despre felul în care este distribuită puterea executivă.

Cu cât responsabilitatea este mai mare, cu atât trebuie să fie mai riguroasă evaluarea celui desemnat. Nu mai puțin riguroasă. Nu negociată în spatele ușilor închise. Nu redusă la disciplina de partid.

Dacă guvernul consideră că alegerea este corectă, să o demonstreze. Dacă PSD susține că Marian Neacșu este omul potrivit, să explice public de ce. Iar dacă argumentul principal este că numirea poate fi făcută legal, atunci răspunsul este insuficient.

Legalitatea este obligatorie. Încrederea publică trebuie câștigată.

Guvernul Niculescu trebuie să iasă din spatele partidului

Responsabilitatea nu aparține numai PSD. Premierul Niculescu trebuie să își asume politic deciziile guvernului pe care îl conduce și să explice criteriile care stau la baza desemnărilor pentru funcțiile de maximă responsabilitate.

Un premier nu poate pretinde că răspunde pentru buna funcționare a statului, dar că nu trebuie să răspundă și pentru calitatea alegerilor politice care îi modelează guvernul.

Dacă numirea este justificată, să prezinte argumentele. Dacă există criterii de integritate, să explice cum au fost aplicate. Dacă experiența administrativă este principalul atu al candidatului, să arate de ce aceasta îl recomandă pentru o instituție atât de sensibilă.

Ceea ce nu este acceptabil este ca orice critică să fie tratată drept atac politic, iar orice întrebare despre integritate să fie întâmpinată cu argumentul că procedura este legală.

Această atitudine, dacă se confirmă în răspunsurile oficiale, nu face decât să adâncească neîncrederea publică.

PSD nu poate cere respect pentru instituții și, simultan, să ignore întrebările despre propriile numiri

Partidele care pretind că apără statul de drept trebuie să accepte că standardele de integritate li se aplică și lor. Nu pot invoca instituțiile doar atunci când le sunt convenabile și nu pot cere încredere publică fără să ofere transparență.

PSD trebuie să înțeleagă că funcțiile publice nu sunt o chestiune exclusiv internă. Un partid poate decide pe cine susține, dar societatea are dreptul să judece acea alegere, să o critice și să ceară explicații.

Iar criticile sunt cu atât mai legitime când sunt implicate instituții cu atribuții esențiale pentru siguranța publică și funcționarea statului.

Nu este vorba despre interzicerea accesului în politică al celor care au avut probleme cu legea. Este vorba despre responsabilitatea celor care îi promovează și despre obligația de a demonstra că numirile lor servesc interesului public.

Într-o țară în care cetățenilor li se cere permanent să respecte regulile, guvernanții nu își pot permite să trateze întrebările despre integritate ca pe o neplăcere de comunicare.

Destul cu aroganța politică. Statul aparține cetățenilor, nu partidelor

România nu duce lipsă de declarații solemne despre reformă, responsabilitate și respectarea legii. Ceea ce lipsește prea des este consecvența dintre aceste declarații și deciziile celor aflați la putere.

Cazul Marian Neacșu pune din nou această problemă pe masă. Nu condamnarea din trecut trebuie folosită pentru a nega automat drepturile politice ale unei persoane, ci decizia actuală trebuie evaluată în raport cu responsabilitatea funcției, credibilitatea candidatului și standardele pe care guvernul afirmă că le respectă.

PSD și premierul Niculescu nu pot pretinde că această controversă nu există. Nu pot cere încredere fără explicații. Și nu pot confunda majoritatea politică sau influența în executiv cu un drept nelimitat de a împărți funcțiile statului după propriile calcule.

Dacă această numire este atât de justificată pe cât susțin cei care o promovează, atunci să o apere cu argumente, nu cu lozinci. Să explice criteriile, să răspundă întrebărilor și să accepte controlul democratic al deciziilor lor.

Până atunci, critica publică este nu doar legitimă, ci necesară.

Pentru că un stat democratic nu se măsoară prin cât de puternici sunt oamenii unui partid, ci prin cât de responsabili sunt cei care exercită puterea în numele cetățenilor.

Iar atunci când o numire la vârful Ministerului de Interne ridică asemenea semne de întrebare, tăcerea nu este o soluție. Este datoria guvernanților să răspundă. Este dreptul publicului să îi judece. Și este obligația presei să nu transforme deciziile politice controversate în fapte împlinite care nu mai pot fi discutate.

Statul român nu este proprietatea PSD. Puterea nu este o recompensă de partid. Iar integritatea nu trebuie să devină opțională exact atunci când începe împărțirea funcțiilor importante.