UDMR vrea să ne convingă că votează Guvernul Niculescu din responsabilitate. Dar unde a fost această responsabilitate în ultimele cinci luni, când Kelemen Hunor a ridicat bariere politice peste bariere și a tratat orice formulă de majoritate care nu respecta liniile roșii ale Uniunii drept inacceptabilă? România a fost ținută în incertitudine, iar acum cei care au susținut condiții restrictive vor să pozeze în salvatorii stabilității. Mai mult decât o schimbare de poziție, asistăm la un exercițiu de cosmetizare politică a propriilor decizii.

Există o limită până la care un partid poate cere încrederea oamenilor în timp ce încearcă să își prezinte propriile contradicții drept dovezi de responsabilitate. UDMR pare să fi depășit această limită.

După luni de criză politică, Kelemen Hunor ne vorbește despre responsabilitate, despre nevoia unui guvern și despre obligația de a scoate România din blocaj. Un discurs frumos, numai că vine de la unul dintre liderii care au susținut condiții restrictive în negocierile pentru formarea unei majorități.

Dacă responsabilitatea față de România era atât de importantă, de ce nu a fost pusă pe primul loc încă de la început?

De ce a trebuit să treacă atâta timp? De ce au trebuit prelungite negocierile? Și de ce trebuie să acceptăm acum, fără nicio explicație serioasă, că votul UDMR reprezintă un gest de responsabilitate, în timp ce lunile de inflexibilitate ar trebui trecute cu vederea?

Kelemen Hunor nu poate să ridice obstacole în calea negocierilor, iar apoi să apară în fața publicului cu discursuri despre salvarea țării, ca și cum formațiunea sa nu ar avea nicio legătură cu impasul politic.

Cinci luni de condiții, iar acum lecții de responsabilitate

În timpul crizei, UDMR a insistat asupra unor linii roșii clare în privința formulelor de majoritate parlamentară. Liderul formațiunii s-a delimitat de scenariile în care formarea sau susținerea unui guvern ar fi depins de AUR, SOS România ori de parlamentari proveniți din aceste partide.

Uniunea avea dreptul să își stabilească propriile limite politice. Dar dreptul de a impune condiții nu înseamnă că aceste condiții sunt automat rezonabile și nici că efectele lor asupra negocierilor nu trebuie evaluate.

Aici este problema fundamentală a UDMR: a confundat prea mult timp dreptul de a refuza anumite formule politice cu dreptul de a dicta în ce condiții trebuie să se formeze o majoritate.

În loc să caute soluții pragmatice pentru depășirea crizei, liderii formațiunii au menținut o poziție rigidă, care a restrâns opțiunile de negociere. Iar acum, când există o soluție politică pe care Uniunea o poate susține, ni se servește discursul solemn al responsabilității naționale.

Este greu să nu observi contradicția.

Responsabilitatea nu se activează la comandă. Nu apare miraculos în ziua votului de învestitură, după ce luni întregi ai susținut condiții care au complicat găsirea unui acord.

Dacă UDMR consideră că a procedat corect, atunci să explice concret de ce toate acele condiții erau indispensabile. Să explice ce alternative a acceptat, ce compromisuri a fost dispusă să facă și de ce soluția nu a putut fi găsită mai repede.

Până atunci, discursul despre responsabilitate riscă să sune mai degrabă ca o justificare politică decât ca o asumare reală.

Etichete de „extremism” și o întrebare incomodă: unde sunt probele?

Un alt aspect care merită criticat este folosirea etichetelor politice pentru a delimita din start posibile formule parlamentare.

În dezbaterea publică, partidele suveraniste și parlamentarii proveniți din aceste formațiuni au fost tratați de unii actori politici ca parteneri inacceptabili, indiferent de pozițiile concrete pe care le-ar fi putut adopta într-o anumită negociere.

Dar o etichetă nu ține loc de demonstrație. Iar o acuzație gravă nu devine adevărată doar pentru că este repetată de un lider politic.

Dacă se afirmă că o formațiune reprezintă un pericol pentru statul român, publicul are dreptul să ceară argumente verificabile și probe concrete. Dacă un parlamentar părăsește un partid, poziția sa trebuie evaluată și prin prisma propriilor declarații și acțiuni, nu exclusiv prin trecutul său politic.

Asta nu înseamnă că AUR, SOS România sau alte formațiuni trebuie considerate automat parteneri acceptabili. UDMR are libertatea să refuze orice alianță pe care o consideră incompatibilă cu valorile sale.

Dar există o diferență uriașă între a refuza o alianță din motive politice și a pretinde că orice variantă alternativă este, prin definiție, ilegitimă.

Cine a decis că liniile roșii ale UDMR trebuie să devină liniile roșii ale întregii Românii?

De ce ar trebui ca o țară întreagă să suporte consecințele unui blocaj prelungit pentru că liderii unei formațiuni nu acceptă anumite combinații parlamentare?

Kelemen Hunor poate să nu agreeze un partid. Poate să îi critice programul și declarațiile. Poate chiar să refuze categoric orice colaborare cu el. Dar nu poate pretinde că simpla sa delimitare politică rezolvă problema formării unei majorități și nici că orice întârziere produsă de negocieri este responsabilitatea exclusivă a celorlalți.

România nu este proprietatea politică a UDMR

Aici se află miza reală a acestei crize. România nu poate fi tratată ca și cum interesele sale ar trebui să se subordoneze permanent condițiilor impuse de fiecare partid care participă la negocieri.

Nicio formațiune politică nu are monopolul responsabilității. Niciun lider nu are dreptul să își prezinte preferințele politice drept singura cale legitimă pentru țară.

UDMR este un partid parlamentar, nu arbitrul absolut al vieții politice românești. Kelemen Hunor este un lider politic, nu un judecător care stabilește singur cine este acceptabil și cine trebuie exclus din orice discuție despre o majoritate.

Cu toate acestea, comportamentul unei formațiuni care ridică numeroase condiții, respinge anumite formule și apoi invocă responsabilitatea națională pentru susținerea unei soluții ridică întrebări serioase despre prioritățile sale.

Dacă stabilitatea era obiectivul, trebuia căutată cu mai multă consecvență. Dacă interesul public era prioritar, negocierile trebuiau abordate cu mai mult pragmatism. Iar dacă liniile roșii erau absolut indispensabile, UDMR trebuie să explice de ce și în ce măsură beneficiile lor au justificat costurile politice ale impasului.

Nu este suficient să invoci principii. Trebuie să demonstrezi că aplicarea lor a servit interesului public, nu doar strategiei proprii de partid.

Cine plătește pentru timpul pierdut?

În timp ce liderii politici își negociază condițiile, problemele României nu stau pe loc. Deficitele bugetare nu dispar, presiunile economice nu se suspendă, iar investitorii nu așteaptă la nesfârșit ca partidele să ajungă la o înțelegere.

Instabilitatea politică poate afecta încrederea, poate amâna decizii și poate complica adoptarea unor măsuri urgente. Nu se poate afirma fără o analiză concretă că fiecare cost economic al acestei perioade a fost provocat de UDMR. Dar este la fel de greșit ca rolul formațiunii în negocieri să fie scos din discuție doar pentru că liderul său vorbește acum despre responsabilitate.

Întrebarea este simplă: dacă o abordare mai flexibilă ar fi permis ajungerea mai rapidă la un acord, de ce nu a fost încercată cu suficientă seriozitate?

Cine își asumă răspunderea politică pentru lunile pierdute? Cine explică de ce condițiile partidelor au ajuns să conteze mai mult decât urgența formării unui guvern?

Kelemen Hunor trebuie să înțeleagă un lucru: cetățenii nu sunt obligați să considere fiecare compromis făcut în ultimul moment drept o dovadă de eroism politic. Uneori, acel compromis este pur și simplu ceea ce trebuia făcut de la început.

Votul pentru Guvernul Niculescu nu șterge trecutul

Acum, UDMR votează Guvernul Niculescu și încearcă să prezinte decizia drept o dovadă de maturitate politică. Poate că susținerea unui guvern este, în circumstanțele actuale, necesară. Poate că instalarea unui Executiv funcțional este preferabilă prelungirii crizei.

Dar acceptarea unei soluții în prezent nu anulează întrebările despre comportamentul politic din lunile precedente.

Un partid nu poate cere să fie judecat doar după ultima decizie convenabilă și să fie absolvit de orice critică pentru condițiile impuse anterior.

Dacă UDMR a contribuit la restrângerea opțiunilor de negociere, atunci acest lucru trebuie discutat deschis. Dacă pozițiile sale au făcut mai dificilă construirea unei majorități, liderii Uniunii trebuie să explice de ce au considerat că această rigiditate merită costurile pe care le-ar fi putut genera.

Iar dacă astăzi acceptă o soluție pe care o prezintă drept responsabilă, trebuie să explice și ce s-a schimbat față de lunile în care alte variante erau respinse categoric.

Altfel, publicul are toate motivele să vadă această schimbare drept un calcul politic: când condițiile sunt convenabile, ele sunt principii de neclintit; când presiunea devine prea mare, aceeași formațiune descoperă brusc avantajele compromisului.

Kelemen Hunor datorează explicații, nu lecții

Cea mai mare problemă a discursului actual al UDMR nu este faptul că formațiunea votează un guvern. Problema este pretenția de a transforma acest vot într-un certificat de responsabilitate, fără o asumare serioasă a pozițiilor care au precedat decizia.

România nu are nevoie de lideri care descoperă pragmatismul numai atunci când alternativele se epuizează. Are nevoie de lideri care înțeleg că negocierile presupun concesii, că majoritățile se construiesc prin dialog și că liniile roșii nu pot deveni un scop în sine.

Kelemen Hunor trebuie să răspundă la întrebări incomode, nu să se ascundă în spatele unor formule generoase despre interesul național.

De ce a susținut condiții atât de restrictive? Ce soluții alternative a acceptat? Cât de mult a contribuit poziția UDMR la prelungirea negocierilor? Și de ce responsabilitatea invocată astăzi nu s-a tradus mai devreme într-o disponibilitate mai mare pentru compromis?

Acestea nu sunt întrebări ostile democrației. Sunt întrebări legitime adresate unui lider care pretinde că acționează în interesul țării.

Concluzia este incomodă pentru UDMR: nu poți să contribui la rigidizarea negocierilor, să respingi formule de majoritate pe care le consideri inacceptabile și apoi să ceri aplauze pentru că, în cele din urmă, accepți formarea unui guvern.

Kelemen Hunor poate să își apere deciziile. Poate să susțină că liniile roșii au fost necesare. Dar trebuie să își asume și consecințele politice ale acestei strategii, în loc să transforme votul de astăzi într-o operațiune de reabilitare a imaginii formațiunii.

Pentru că responsabilitatea nu înseamnă să spui, la finalul unei crize, că ai făcut ceea ce trebuia. Înseamnă să demonstrezi că ai încercat să previi criza, că ai căutat soluții și că nu ai pus propriile condiții înaintea interesului public.

Așadar, domnule Kelemen Hunor, unde a fost responsabilitatea față de România în ultimele cinci luni? De ce a trebuit să treacă atât timp până când compromisul a devenit acceptabil? Și cine răspunde pentru oportunitățile pierdute într-o criză pe care România nu își permitea să o prelungească?

România nu are nevoie de lecții de responsabilitate predate după consumarea blocajului. Are nevoie de explicații, de asumare și de lideri care înțeleg că interesul public nu poate fi invocat doar atunci când devine convenabil politic.

Iar UDMR, dacă vrea să fie credibilă când vorbește despre responsabilitate, trebuie să înceapă prin a explica propriile decizii. Nu prin a pretinde că votul de astăzi închide discuția.