România are una dintre cele mai grave probleme cardiovasculare din Europa. În toate regiunile țării, bolile aparatului circulator au provocat mai mult de jumătate dintre decese. În Oltenia, proporția a trecut de 65%. În același timp, România înregistrează cea mai ridicată mortalitate din cauze tratabile din Uniunea Europeană. Coincidență sau consecința unui sistem care intervine prea târziu? Datele nu permit o acuzație simplistă, dar ridică o întrebare pe care autoritățile nu o mai pot evita.

România are o problemă de sănătate publică pe care nu o mai poate ascunde în spatele limbajului administrativ și al rapoartelor pline de statistici.

Oamenii mor de boli cardiovasculare într-un ritm alarmant, iar sistemul medical continuă să aibă probleme serioase exact acolo unde ar trebui să înceapă lupta: prevenție, depistare precoce și acces la servicii medicale.

Datele Eurostat pentru 2022 arată că bolile aparatului circulator au reprezentat peste 50% din totalul deceselor în fiecare dintre cele opt regiuni de dezvoltare ale României. În Sud-Vest Oltenia, procentul a ajuns la 65,1%.

Este o proporție uriașă.

Practic, aproape două din trei decese din această regiune au fost asociate bolilor aparatului circulator.

Și problema nu este limitată la Oltenia.

Când jumătate dintre decese nu mai reprezintă o excepție

În România, depășirea pragului de 50% nu este un fenomen izolat într-un județ sau într-o regiune.

Este regula.

Toate cele opt regiuni au depășit acest nivel.

În Bulgaria, situația este similară: toate cele șase regiuni au trecut de 50%. La nivel european, cele mai ridicate ponderi au fost înregistrate în două regiuni bulgărești, unde proporția a depășit 65%.

Dar comparația europeană devine și mai dură atunci când privim către vest.

În anumite regiuni din Franța, ponderea deceselor provocate de bolile aparatului circulator a fost sub 20%.

Diferența nu poate fi ignorată.

România are o problemă și mai gravă: decesele care ar putea fi prevenite sau tratate

Cifrele cardiovasculare sunt doar o parte a poveștii.

Profilul de țară realizat de Comisia Europeană și OECD arată că România a avut în 2022 304 decese prevenibile la 100.000 de locuitori, unul dintre cele mai ridicate niveluri din Uniunea Europeană.

Și mai grav este indicatorul privind cauzele tratabile.

România a înregistrat 215 decese la 100.000 de locuitori din cauze considerate tratabile, cel mai ridicat nivel dintre statele UE.

Bolile cardiace ischemice și accidentul vascular cerebral se află printre principalele cauze asociate acestei mortalități.

Aici statistica devine incomodă.

Pentru că „prevenibil” și „tratabil” nu înseamnă că fiecare deces putea fi evitat.

Înseamnă că, la nivel de populație, există intervenții de sănătate publică și medicale care pot reduce substanțial riscul unor astfel de decese.

Iar România are rezultate slabe.

Sistemul medical intră prea des în scenă după ce boala a câștigat deja teren

Una dintre marile vulnerabilități ale sistemului românesc este faptul că prevenția nu are încă greutatea pe care ar trebui să o aibă.

Raportul OECD privind sistemul de sănătate din România recomandă consolidarea asistenței medicale primare și comunitare și mutarea accentului către prevenție.

Problema este structurală.

România are nevoie de un sistem care să identifice hipertensiunea înainte de infarct, diabetul înainte de complicații, riscul cardiovascular înainte de accidentul vascular cerebral.

În schimb, o parte importantă a resurselor și activității sistemului rămân concentrate în zona spitalicească.

Cu alte cuvinte, România trebuie să învețe să trateze pacientul înainte ca acesta să devină o urgență.

Pentru milioane de români, adresa poate conta în accesul la sănătate

Există apoi problema geografică.

România nu oferă același acces la servicii medicale unui pacient dintr-un mare oraș și unuia dintr-o comunitate rurală.

În 2024, peste 90% dintre spitale și clinicile independente de specialitate se aflau în mediul urban, potrivit OECD.

Iar distribuția personalului medical este, la rândul ei, inegală.

Pentru pacientul dintr-un centru urban, o consultație cardiologică poate însemna o programare.

Pentru pacientul dintr-o comunitate izolată, poate însemna un drum de zeci de kilometri, bani pentru transport și timp pierdut.

Iar dacă problema este o afecțiune care trebuie monitorizată constant, distanța devine ea însăși o barieră medicală.

Când sărăcia intră în cabinetul medicului

Nici accesul financiar nu poate fi ignorat.

În 2023, 6% dintre românii care aveau nevoie de îngrijiri medicale au declarat că nu și le-au putut satisface din cauza costurilor, distanței sau timpilor de așteptare.

Pentru persoanele aflate în risc de sărăcie, proporția a fost de aproximativ trei ori mai mare.

În mediul rural, nevoile medicale nesatisfăcute au fost cu aproape 50% mai frecvente decât în orașe.

Asta înseamnă că există români care nu ajung la medic nu pentru că nu vor, ci pentru că între ei și serviciul medical există o barieră financiară, geografică sau administrativă.

Iar prevenția este prima care dispare atunci când banii nu ajung.

Un sistem care cheltuiește mai mult când pacientul ajunge în criză

Logica ar trebui să fie simplă: descoperi boala devreme → tratezi pacientul → previi complicațiile → reduci presiunea asupra spitalelor.

Când prima verigă e slabă, întregul lanț se rupe.

Pacientul ajunge mai târziu la medic.

Boala este mai avansată.

Tratamentul poate deveni mai complicat.

Riscul de internare crește.

Iar sistemul ajunge să consume resurse pentru a trata consecințele unei probleme care ar fi putut fi identificată mai devreme.

Aceasta nu este o afirmație că toate internările sau decesele cardiovasculare sunt cauzate de deficiențele sistemului. Ar fi o concluzie pe care statisticile nu o pot demonstra.

Dar este imposibil să ignori faptul că România combină mortalitate cardiovasculară foarte ridicată, mortalitate tratabilă foarte ridicată și probleme persistente de acces și prevenție.

România are și oameni, și medici, și spitale. Problema este cum sunt legate între ele

Este prea simplu să spunem că România „nu are sistem medical”.

Are medici.

Are spitale.

Are centre universitare performante.

Are specialiști și tehnologie medicală modernă în anumite centre.

Problema este că aceste resurse nu sunt distribuite uniform și nu ajung întotdeauna la timp la pacientul care are nevoie de ele.

OECD subliniază tocmai această problemă: resursele medicale și infrastructura sunt concentrate în zonele urbane, iar accesul rămâne inegal.

De aceea, discuția despre sănătatea cardiovasculară nu poate fi redusă la întrebarea dacă românii mănâncă prea gras, fac prea puțină mișcare sau fumează.

Da, factorii de risc contează.

Dar sănătatea publică înseamnă și ceea ce face statul pentru ca un om să-și poată controla acești factori, să-și măsoare tensiunea, să-și facă analizele, să ajungă la medic, să primească un diagnostic și să înceapă tratamentul.

Prevenția nu trebuie să existe doar pe hârtie

România a făcut și pași în această direcție.

În 2024 a fost introdus instrumentul „Riskogramme”, destinat identificării riscurilor pentru boli cronice la adulții de 40 de ani și peste. Țara are, de asemenea, o strategie națională pentru prevenirea și controlul bolilor cardiovasculare și cerebrovasculare. (health.ec.europa.eu)

Problema este dacă astfel de instrumente ajung efectiv la populația care are cea mai mare nevoie de ele.

Pentru că o strategie națională nu salvează singură vieți.

Un program de prevenție trebuie să ajungă la oameni.

În cabinetul medicului de familie.

În comunitățile rurale.

În zonele sărace.

La pacienții care nu au mai făcut o investigație de ani de zile.

La oamenii care nu știu că au hipertensiune sau colesterol ridicat.

Harta deceselor este și o hartă a inegalităților

Datele Eurostat nu spun că sistemul românesc este singura cauză pentru mortalitatea cardiovasculară.

Dar arată un rezultat pe care autoritățile trebuie să-l ia în serios.

În timp ce unele regiuni europene au ponderi ale deceselor cardiovasculare sub 20%, România are regiuni în care acestea depășesc 60%.

Iar în spatele diferențelor regionale se află nu doar biologia, ci și accesul la prevenție, condițiile sociale, comportamentele de risc, nivelul de educație medicală și disponibilitatea serviciilor de sănătate.

Nu poți cere aceleași rezultate de la un sistem care nu oferă aceleași șanse de acces.

Întrebarea pe care România nu o mai poate amâna

De fiecare dată când apare o statistică dramatică despre mortalitatea cardiovasculară, reacția este aproape previzibilă: se vorbește despre stilul de viață, despre alimentație, despre fumat, despre lipsa mișcării.

Toate acestea sunt reale.

Dar explicația este incompletă.

Pentru că există o întrebare la fel de importantă:

Ce a făcut sistemul de sănătate înainte ca pacientul să ajungă pe patul de spital?

A fost identificat riscul?

A fost monitorizat pacientul?

A avut acces la medic?

A putut face investigațiile necesare?

A primit tratamentul la timp?

A avut unde să meargă?

Și-a permis să ajungă acolo?

Dacă răspunsul este „nu” pentru prea mulți oameni, atunci problema nu mai este doar una individuală.

Este o problemă de sănătate publică.

Iar cele peste 60 de procente din anumite regiuni ale României ar trebui să fie mai mult decât o statistică într-un raport Eurostat.

Ar trebui să fie un semnal de alarmă.

Pentru că un sistem medical performant nu este acela care intervine spectaculos atunci când pacientul ajunge în stare critică.

Este sistemul care face tot posibilul ca pacientul să nu ajungă acolo.