Cinci ani. Peste 180 de amânări. O sentință care nu mai vine. Într-un dosar penal de la Judecătoria Alexandria, timpul pare să fi devenit parte din procedură. Iar pentru omul care a ajuns în fața instanței, întrebarea nu mai este doar dacă va primi dreptate, ci dacă va mai avea răbdare să o aștepte.

Există o imagine pe care sistemul de justiție românesc o cultivă de ani de zile: cea a instituției care funcționează greu pentru că are prea multe dosare, prea puțini oameni, proceduri complicate și reguli care trebuie respectate.

Toate acestea pot fi explicații.

Dar pentru omul care stă de ani întregi și așteaptă o hotărâre, explicațiile nu țin loc de sentință.

Și nici nu îi dau timpul înapoi.

Cinci ani de așteptare

Cazul de la Alexandria este greu de ignorat tocmai prin durata sa.

Un dosar penal pornit de la o presupusă faptă de înșelăciune a ajuns în instanță în 2019. După aproximativ doi ani de judecată, cauza a rămas în pronunțare, în septembrie 2021.

De atunci au trecut cinci ani.

Iar pronunțarea a fost amânată de peste 180 de ori.

Da, ați citit bine: peste 180 de amânări pentru o sentință.

Ultima dintre ele a venit la 25 septembrie 2026. Noul termen pentru pronunțare a fost stabilit pentru 6 octombrie.

Asta înseamnă că, după cinci ani, cei implicați în dosar încă nu știu care este soluția primei instanțe.

Într-un stat în care justiția ar trebui să ofere răspunsuri, dosarul pare să fi intrat într-o buclă în care singurul lucru sigur este următorul termen.

Mai așteptați

Aceasta este, poate, una dintre cele mai frustrante experiențe pentru un om care ajunge în instanță.

„Mai așteptați.”

Mai este nevoie de un termen.

Mai este nevoie de o amânare.

Mai este nevoie de timp.

Și, în timp ce dosarul așteaptă, viața merge înainte.

Oamenii îmbătrânesc.

Afacerile dispar.

Relațiile se rup.

Banii se pierd.

Martorii pot dispărea din peisaj.

Iar uneori chiar consecințele juridice ale trecerii timpului pot modifica radical situația unui dosar.

Pentru instituție, amânarea este o înregistrare într-un sistem.

Pentru omul care așteaptă, este o bucată din viață.

Când procedura ajunge să învingă dreptatea

Problema fundamentală nu este că un judecător are nevoie de timp pentru a analiza un dosar.

E firesc ca o hotărâre să fie fundamentată și ca un magistrat să studieze cu atenție probele și argumentele părților.

Problema apare atunci când timpul necesar pentru a face dreptate devine atât de mare încât începe să golească de conținut însăși ideea de dreptate.

Pentru că justiția nu înseamnă doar să existe o hotărâre.

Înseamnă ca hotărârea să vină într-un timp în care mai poate produce efectul pentru care omul a mers în instanță.

O sentință pronunțată după ani și ani de așteptare poate fi perfect legală.

Dar asta nu înseamnă automat că experiența celui care a cerut dreptate este una satisfăcătoare.

România are o problemă cu timpul din justiție

Cazul de la Alexandria nu trebuie privit ca o dovadă că fiecare judecător sau fiecare instanță funcționează astfel.

Ar fi o generalizare nejustificată.

Dar este un exemplu suficient de puternic pentru a pune o întrebare despre întregul mecanism:

Ce se întâmplă atunci când un dosar nu mai poate fi soluționat într-un interval rezonabil?

Cine urmărește situația?

Cine verifică repetatele amânări?

Cine explică justițiabilului de ce verdictul pe care îl așteaptă de cinci ani nu este încă disponibil?

Și, mai ales, există un punct în care sistemul spune „gata, această situație nu mai este normală”?

Pentru că peste 180 de amânări nu mai sună ca o simplă întârziere.

Sună ca un eșec administrativ și procedural care merită explicat.

Statul are răbdare. Cetățeanul nu are luxul acesta

Este una dintre marile asimetrii ale relației dintre cetățean și instituțiile statului.

Cetățeanul trebuie să respecte termene.

Trebuie să depună acte la timp.

Trebuie să plătească taxe.

Trebuie să răspundă solicitărilor.

Trebuie să respecte hotărârile.

Dacă ratează un termen, consecințele pot fi serioase.

Dar când o procedură judiciară se prelungește ani întregi, cetățeanului i se cere, în esență, să aibă răbdare.

Și să mai aibă puțină răbdare.

Și încă puțină.

Până când cinci ani devin doar o cifră într-un dosar.

Aici se rupe ceva important: încrederea.

Pentru că un om nu măsoară eficiența justiției în rapoarte anuale și statistici.

O măsoară prin propria experiență.

A mers la instanță?

A primit un răspuns?

Când?

Dacă dreptatea vine prea târziu, cine mai repară timpul pierdut?

În cazul de la Alexandria, avocata Angelica David a semnalat inclusiv problema prescripției, susținând că între timp ar fi intervenit atât prescripția generală, cât și cea specială.

Dacă această situație este confirmată juridic în cadrul dosarului, apare o întrebare fundamentală: ce sens mai are așteptarea de ani de zile dacă trecerea timpului ajunge să influențeze chiar posibilitatea statului de a mai trage pe cineva la răspundere?

Este o întrebare pe care sistemul de justiție trebuie să o poată explica.

Nu prin comunicate.

Nu prin statistici.

Ci prin răspunsuri concrete.

Justiția nu poate deveni o probă de rezistență

Există oameni care renunță la procese pentru că nu își mai permit avocatul.

Există oameni care renunță pentru că nu mai au energie.

Există oameni care mor înainte ca un dosar să fie soluționat.

Și există oameni care ajung să nu mai știe pentru ce au început procesul.

Asta este partea pe care statisticile despre „numărul dosarelor soluționate” nu o pot surprinde.

În spatele fiecărui dosar există oameni.

Iar timpul lor nu poate fi restituit.

Poți restitui bani.

Poți repara o clădire.

Poți redeschide un dosar.

Nu poți da înapoi cinci ani din viața unui om.

România nu are nevoie doar de judecăți corecte. Are nevoie de judecăți care vin la timp

Este ușor să vorbești despre independența justiției.

Este corect să aperi independența judecătorului.

Este esențial ca un magistrat să poată lua o decizie fără presiuni externe.

Dar independența nu poate însemna absența răspunderii instituționale pentru modul în care funcționează sistemul.

Un judecător trebuie să fie liber să decidă.

Justiția, în schimb, trebuie să fie capabilă să explice de ce un om poate aștepta cinci ani pentru o sentință.

Aceste două lucruri nu se contrazic.

Dimpotrivă.

Se completează.

Cinci ani. Peste 180 de amânări. Și încă un termen.

Pe 6 octombrie, dosarul de la Alexandria ar trebui să aibă din nou termen pentru pronunțare.

Poate că atunci va exista, în sfârșit, o sentință.

Poate că va mai exista o amânare.

Dar indiferent ce se va întâmpla, cazul a lăsat deja în urmă o întrebare mult mai mare decât dosarul în sine.

Cât poate aștepta un om până când dreptatea își pierde sensul?

Pentru că într-o țară în care justiția poate amâna de peste 180 de ori o sentință, există riscul ca omul să nu mai simtă că se află în fața unei instituții care îi face dreptate.

Să simtă că se află în fața unui zid.

Un zid de proceduri, termene, amânări și explicații.

Iar dincolo de acel zid se află ceea ce omul a venit să caute: un răspuns.

În România, uneori, problema nu este că nu primești dreptate.

Problema este că s-ar putea să trebuiască să aștepți atât de mult pentru ea încât să uiți de ce ai venit să o cauți.