A fost nevoie de mascați, percheziții, ore întregi de televiziuni în direct, transport din trafic la domiciliu, apoi la sediul DIICOT, reținere, cătușe și anunțul unei cereri de arestare preventivă pentru 30 de zile.

La final, Tribunalul București a spus „nu”.

Călin Georgescu nu a fost arestat preventiv. Judecătorul a respins cererea DIICOT și a dispus control judiciar. Aceeași măsură a fost luată și în cazul omului de afaceri Ionel Rusen.

Și atunci rămâne o întrebare pe care nimeni din instituțiile statului nu o poate evita: cât din ceea ce a văzut România luni a fost necesitate judiciară și cât a fost spectacol?

România a văzut cătușele. Judecătorul a văzut dosarul.

Pe 21 septembrie, Călin Georgescu a fost ridicat din trafic și dus la locuința sa din Mogoșoaia, unde procurorii au desfășurat percheziții timp de aproape nouă ore. Ulterior, acesta a fost dus la DIICOT și reținut pentru 24 de ore.

DIICOT a anunțat apoi că intenționează să ceară arestarea preventivă pentru 30 de zile și a făcut publice informații despre obiecte și documente ridicate în timpul perchezițiilor.

Imaginile cu Georgescu încătușat au devenit instantaneu material de breaking news.

Apoi a venit momentul în care spectacolul mediatic s-a terminat și a început procedura judiciară propriu-zisă.

Iar judecătorul nu a dispus arestarea preventivă.

Această succesiune de evenimente nu dovedește, prin ea însăși, că DIICOT a acționat politic. Dar demonstrează ceva mult mai simplu și mai important: imaginea transmisă public și măsura decisă de judecător nu au fost aceeași.

Dacă era atât de grav, de ce nu a fost suficient pentru arestare?

Aici se află întrebarea esențială.

Procurorii au cerut 30 de zile de arest preventiv. Instanța a ales controlul judiciar.

Diferența nu este una cosmetică.

Arestarea preventivă este una dintre cele mai severe măsuri preventive. Controlul judiciar presupune că persoana rămâne în libertate, cu obligațiile stabilite de instanță.

Prin urmare, dacă DIICOT a considerat că situația impune cea mai severă măsură dintre cele solicitate în acest context, iar judecătorul nu a fost convins să o dispună, este absolut legitim ca publicul să ceară explicații.

Nu despre existența anchetei.

Nu despre vinovăția sau nevinovăția lui Georgescu.

Ci despre proporționalitatea intervenției statului.

Cătușele nu sunt o sentință

În România există o problemă care revine periodic: pedeapsa mediatică ajunge să apară înaintea celei judiciare.

O persoană este ridicată.

Este fotografiată.

Este filmată.

Este scoasă încătușată.

Numele ei ajunge în toate titlurile.

Procurorii își prezintă acuzațiile.

Publicul primește imaginea.

Iar mult mai târziu, după luni sau ani, instanțele pot ajunge la o concluzie complet diferită.

Numai că imaginea nu mai poate fi retrasă.

Cătușele au fost deja văzute de milioane de oameni.

Acesta este motivul pentru care instituțiile judiciare ar trebui să fie cu atât mai prudente atunci când gestionează cazuri cu o evidentă încărcătură politică.

Iar Călin Georgescu este, fără îndoială, un asemenea caz.

DIICOT poate ancheta. Dar nu poate condamna la televizor.

Să fie foarte clar: procurorii au dreptul și obligația să ancheteze atunci când există suspiciuni privind săvârșirea unor infracțiuni.

În dosarul de față, DIICOT susține că sunt investigate fapte de constituire a unui grup infracțional organizat și înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, iar prejudiciul indicat public este de aproximativ 1,1 milioane de euro.

Dar acuzația nu este condamnare.

Reținerea nu este condamnare.

Percheziția nu este condamnare.

Cătușele nu sunt condamnare.

Și, mai ales, un comunicat DIICOT nu este o hotărâre judecătorească.

Într-un stat de drept, toate acestea trebuie să fie urmate de probe, apărare, control judiciar și, în cele din urmă, de o decizie a instanței.

Iar instanța a tras o linie

Tribunalul București a avut în față cererea DIICOT de arestare preventivă.

Și a respins-o.

Nu a închis dosarul.

Nu l-a declarat nevinovat pe Călin Georgescu.

Dar nici nu a considerat necesară arestarea preventivă și a dispus control judiciar.

Această diferență trebuie respectată.

Într-o țară în care procurorii și instanțele sunt instituții distincte, procurorul poate cere, iar judecătorul poate refuza.

Asta este exact logica statului de drept.

Dar tocmai de aceea trebuie pusă întrebarea: dacă judecătorul nu a considerat justificată arestarea preventivă, de ce trebuia România să primească mai întâi spectacolul cătușelor?

Și aici începe problema politică

Nu trebuie să fii susținătorul lui Călin Georgescu pentru a vedea pericolul.

De fapt, tocmai cei care nu îl susțin ar trebui să fie interesați ca instituțiile statului să nu poată fi suspectate de folosirea justiției ca instrument politic.

Pentru că astăzi este Georgescu.

Mâine poate fi un alt adversar politic.

Dacă instituțiile statului ajung să fie percepute ca instrumente care pot distruge reputația unui om înainte ca instanța să se pronunțe, atunci problema depășește cu mult cazul unui singur politician.

Devine o problemă despre democrație.

Nu spunem că ancheta este politică. Spunem că instituțiile trebuie să demonstreze contrariul.

Aici trebuie făcută o distincție fundamentală.

Faptul că Georgescu este o figură politică și că dosarul are un impact politic enorm nu demonstrează că ancheta este comandată politic.

Dar nici instituțiile nu pot cere societății să ignore complet contextul.

Când un politician extrem de controversat este ridicat din trafic, când locuința îi este percheziționată ore întregi, când este reținut, scos în cătușe și când procurorii cer apoi 30 de zile de arest preventiv, standardul de transparență trebuie să fie maxim.

Pentru că suspiciunea nu dispare prin comunicate.

Dispare prin probe.

Prin proceduri corecte.

Prin motivări clare.

Prin hotărâri ale instanțelor.

Dacă există un dosar solid, să vorbească dosarul

Aceasta ar trebui să fie provocarea pentru DIICOT.

Nu conferințe de presă.

Nu imagini spectaculoase.

Nu comunicare care alimentează senzația de vinovăție înaintea judecății.

Ci probe.

Dacă există dovezi solide, ele vor rezista în instanță.

Dacă acuzațiile sunt întemeiate, procurorii nu au nevoie de spectacol pentru a demonstra acest lucru.

Iar dacă instanțele vor confirma acuzațiile, atunci responsabilitatea penală va fi stabilită în cadrul procedurilor legale.

Dar până atunci, România trebuie să reziste tentației de a transforma ancheta penală într-un spectacol public.

Cazul Georgescu este un test pentru justiția română

Poate că cel mai important rezultat al zilei de 22 septembrie nu este nici victoria lui Georgescu, nici înfrângerea DIICOT.

Este faptul că un judecător a pus o limită solicitării procurorilor.

Asta este normal într-un stat de drept.

Și tocmai această normalitate ar trebui să ne preocupe.

Pentru că o societate democratică nu trebuie să se teamă nici de Călin Georgescu, nici de DIICOT, nici de procurori, nici de judecători.

Trebuie să se teamă doar de situația în care instituțiile statului devin mai puternice decât regulile care le limitează puterea.

Iar când un om este prezentat public în cătușe, pentru ca în fața judecătorului să primească doar control judiciar, întrebarea despre proporționalitate nu mai poate fi catalogată drept propagandă.

Este o întrebare legitimă.

Și merită un răspuns.

Pentru că într-o democrație, cătușele pot produce imagine. Doar instanța poate produce justiție.