România nu duce lipsă de resurse. Nu duce lipsă de specialiști. Nu duce lipsă de potențial energetic și nici de bani europeni pentru investiții. Ceea ce îi lipsește, de prea multe ori, este continuitatea.

Timp de trei decenii, guvernele care s-au succedat la București au tratat energia mai degrabă ca pe o problemă administrativă de rezolvat de la un mandat la altul decât ca pe o infrastructură strategică de care depinde însăși competitivitatea economiei.

Rezultatul se vede astăzi: România poate avea perioade în care produce energie electrică în exces, dar se confruntă în alte intervale cu presiuni asupra sistemului și cu necesitatea importurilor. În același timp, industria românească a pierdut capacități, lanțuri de producție și piețe.

Iar explicația nu poate fi pusă exclusiv pe seama războiului din Ucraina, a secetei, a prețurilor internaționale sau a tranziției energetice.

Acestea sunt probleme reale. Dar nu explică trei decenii de decizii amânate.

Energia: de la avantaj strategic la problemă recurentă

România pornea după 1990 cu un sistem energetic important pentru dimensiunea economiei sale, cu hidrocentrale, centrale pe cărbune, infrastructură de gaze, producție nucleară și o industrie capabilă să susțină o parte importantă din lanțul energetic.

În loc ca această bază să fie modernizată metodic și completată cu noi capacități, politica energetică a fost marcată de restructurări, reorganizări, proiecte amânate și schimbări repetate de direcție.

Au existat perioade în care România a discutat despre investiții majore, pentru ca ulterior acestea să fie întârziate, redimensionate sau abandonate.

S-a vorbit despre independență energetică, despre securitate energetică, despre reindustrializare și despre transformarea României într-un hub regional.

Între timp, problema fundamentală a rămas aceeași: cine produce energia, când o produce, cât costă și cum ajunge ea la consumatorul industrial?

Strategia Energetică a României pentru 2025–2035 afirmă explicit că sectorul energetic trebuie să susțină competitivitatea economică, industria și agricultura și stabilește dezvoltarea stocării și consolidarea lanțului de aprovizionare pentru industria energetică drept obiective.

Întrebarea incomodă este de ce aceste obiective au trebuit reafirmate după atât de multe decenii de politici energetice.

Guvernele au schimbat strategia, dar problema a rămas

În ultimii 30 de ani, România a avut numeroase guverne, coaliții și schimbări de politică.

S-au schimbat premierii. S-au schimbat miniștrii. S-au schimbat partidele aflate la putere.

Dar infrastructura energetică nu poate fi construită într-un mandat electoral.

O centrală nu se construiește în câteva luni. O hidrocentrală importantă nu se planifică de pe un an pe altul. O rețea de transport nu se modernizează printr-o ordonanță de urgență. Iar industria grea nu poate fi reconstruită după ce ai pierdut furnizori, specialiști și piețe.

Aici se află una dintre marile vulnerabilități ale politicii românești: guvernele au avut nevoie de rezultate rapide, în timp ce energia și industria au nevoie de decizii pe 20–30 de ani.

Consecința este o succesiune de proiecte începute, reevaluate, amânate sau relansate.

România a ajuns să discute despre aceleași probleme la nesfârșit.

Închidem capacități înainte să avem suficiente alternative

Tranziția energetică este inevitabilă, iar România și-a asumat obiective europene de decarbonizare.

Problema nu este existența acestor obiective.

Problema este ordinea în care sunt făcute lucrurile.

O economie nu poate renunța la capacități de producție stabile și, în același timp, să presupună că noile capacități vor apărea automat exact când este nevoie de ele.

Cazul CE Oltenia este relevant. În 2026, Comisia Europeană a anunțat că România a notificat prelungirea cu trei ani a perioadei de restructurare a companiei, până la sfârșitul lui 2029. România a motivat această prelungire inclusiv prin întârzierile în implementarea unor noi centrale solare și pe gaze, care au întârziat, la rândul lor, retragerea treptată a capacităților pe lignit.

Cu alte cuvinte, statul s-a aflat într-o situație în care vechea capacitate trebuie retrasă, dar înlocuitorii nu sunt implementați suficient de repede.

Aceasta nu este o problemă apărută peste noapte.

Este exact genul de problemă pe care o strategie energetică serioasă ar trebui să o anticipeze.

Revoluția fotovoltaică nu poate înlocui singură un sistem energetic

România a făcut progrese importante în dezvoltarea energiei regenerabile.

Dar și aici există o lecție pe care politica publică a învățat-o târziu: nu este suficient să instalezi capacitate de producție. Trebuie să poți folosi energia atunci când ai nevoie de ea.

Soarele produce energie în principal ziua.

Consumul nu dispare însă odată cu apusul.

Fără stocare suficientă și fără rețele adaptate, o parte din energia produsă în perioadele de vârf nu poate rezolva automat deficitul din alte intervale.

De altfel, România încearcă acum să recupereze această întârziere. În martie 2026, Comisia Europeană a aprobat o schemă românească de ajutor de stat de 150 de milioane de euro pentru instalarea unor capacități de stocare de cel puțin 2.174 MWh.

Este o măsură necesară.

Dar ea ridică inevitabil întrebarea: de ce stocarea nu a fost tratată de la început ca o componentă esențială a dezvoltării regenerabile?

Megawați pe hârtie, investiții în așteptare

O altă problemă este diferența dintre capacitatea anunțată și energia care ajunge efectiv în sistem.

ANRE a semnalat în 2026 existența unor proiecte care rezervaseră capacitate în rețea fără să avanseze suficient către construcție. Autoritatea a precizat că în 2025 au expirat ATR-uri care însumau 9.248 MW.

Această situație arată o problemă de guvernanță a întregului sector.

România poate anunța sute sau mii de megawați în proiecte.

Dar economia are nevoie de megawați care există fizic, sunt finanțați, construiți și conectați la rețea.

Diferența dintre cele două este diferența dintre propagandă investițională și infrastructură reală.

Industria a plătit nota de plată

Poate cea mai gravă consecință a politicilor energetice incoerente nu se vede într-un grafic al producției de electricitate.

Se vede în fabrici.

Energia reprezintă un input fundamental pentru numeroase ramuri industriale. Când costul ei devine ridicat și volatil, România devine mai puțin atractivă pentru activitățile mari consumatoare de energie.

Industria chimică, metalurgia, materialele de construcții, industria alimentară și alte sectoare au nevoie nu doar de energie, ci de energie predictibilă.

Un investitor care analizează construirea unei fabrici nu se uită doar la prețul energiei dintr-o anumită zi.

Se uită la costul pe următorii 10–20 de ani.

Se uită la infrastructură.

Se uită la rețea.

Se uită la disponibilitate.

Se uită la predictibilitatea regulilor.

Iar aici România nu își permite să concureze cu improvizația.

România a pierdut nu doar fabrici, ci și lanțuri industriale

Dezindustrializarea României nu poate fi explicată printr-o singură decizie sau printr-un singur guvern.

Dar nici nu poate fi negată.

Problema nu este doar că au dispărut anumite fabrici.

Când dispare o fabrică mare, dispar adesea și furnizori, subcontractori, specialiști, școli profesionale conectate la industrie și piețe pentru alte companii.

Se rupe lanțul.

Iar reconstruirea lui este mult mai dificilă decât conservarea lui.

România a avut perioade în care a exportat materii prime și a importat produse procesate, pierzând o parte din valoarea adăugată care putea fi creată intern.

Aceasta este una dintre marile contradicții ale unei țări care discută permanent despre independență economică.

Statul a descoperit târziu că energia și industria sunt aceeași problemă

Ani de zile, energia a fost tratată ca un sector separat.

Industria era tratată separat.

Transporturile, agricultura și infrastructura erau tratate separat.

În realitate, sunt legate.

Nu poți vorbi serios despre reindustrializare fără energie competitivă.

Nu poți vorbi despre energie competitivă fără rețele.

Nu poți vorbi despre regenerabile fără stocare.

Nu poți vorbi despre stocare fără investiții.

Nu poți vorbi despre investiții fără predictibilitate.

Și nu poți vorbi despre predictibilitate dacă fiecare schimbare politică rescrie prioritățile.

Chiar și în 2026 statul încă repară probleme vechi

Dovada că problemele nu au fost rezolvate este chiar agenda actuală.

ANRE a anunțat în 2026 noi măsuri pentru deblocarea rețelelor și pentru eliminarea proiectelor speculative de racordare. Autoritatea a majorat garanțiile financiare și a introdus măsuri menite să reducă numărul proiectelor care rezervă capacitate fără să fie construite.

În același timp, autoritățile încearcă să accelereze investițiile în rețele și interconectări. Planul de dezvoltare 2026–2035 include proiecte pentru integrarea noilor capacități regenerabile și de stocare și pentru reducerea congestiilor din rețea.

Toate acestea sunt necesare.

Dar reprezintă și un bilanț implicit al întârzierilor acumulate.

România nu are o problemă de resurse. Are o problemă de execuție

Aceasta este, probabil, cea mai dură concluzie.

România are gaze.

Are hidroenergie.

Are energie nucleară.

Are potențial solar și eolian.

Are infrastructură energetică importantă.

Are acces la fonduri europene.

Are ingineri și specialiști.

Are o piață internă suficient de mare pentru a susține investiții.

Și totuși, după trei decenii, încă discută despre securitatea energetică, despre prețuri, despre capacități insuficiente, despre stocare, despre rețele și despre reindustrializare.

Asta înseamnă că problema nu a fost lipsa de oportunități.

A fost lipsa unei continuități politice și administrative capabile să transforme oportunitățile în infrastructură.

Nota de plată vine acum

Comisia Europeană estimează pentru România un deficit bugetar de 7,9% din PIB în 2025 și 6,2% în 2026, în timp ce economia este estimată să stagneze în 2026. Comisia indică și prețurile ridicate ale energiei drept unul dintre factorii care mențin inflația ridicată și afectează consumul intern.

Într-o asemenea situație, România nu își mai permite luxul proiectelor abandonate, al strategiilor schimbate la fiecare ciclu electoral și al promisiunilor care rămân în comunicate de presă.

Energia trebuie tratată ca infrastructură strategică.

Industria trebuie tratată ca infrastructură economică.

Iar investițiile trebuie judecate după ceea ce intră efectiv în funcțiune, nu după numărul de proiecte anunțate.

După 30 de ani, întrebarea nu mai este „cine este vinovat?”

Responsabilitatea pentru situația actuală nu poate fi pusă pe umerii unui singur partid sau ai unui singur guvern.

Este o responsabilitate acumulată.

Guverne de stânga, de dreapta, de centru, coaliții și majorități parlamentare diferite au avut, în momente diferite, posibilitatea de a schimba direcția.

Unele decizii au fost corecte.

Altele au fost greșite.

Unele proiecte au fost continuate.

Altele au fost abandonate.

Dar bilanțul ultimelor trei decenii arată o problemă structurală: România a avut mult prea puțină continuitate în domeniile în care continuitatea este esențială.

Iar energia nu iartă.

O centrală care nu a fost construită nu poate produce electricitate.

O rețea care nu a fost modernizată nu poate transporta energie.

O baterie care nu există nu poate stoca surplusul.

O fabrică închisă nu mai creează locuri de muncă.

Un lanț industrial dispărut nu se reconstruiește printr-un discurs.

România nu mai are nevoie de încă o strategie pe hârtie

Are nevoie de execuție.

De proiecte finalizate.

De centrale construite.

De rețele modernizate.

De stocare.

De energie competitivă pentru industrie.

De investiții care ajung efectiv în economie.

De continuitate administrativă indiferent cine câștigă alegerile.

Și, mai ales, de o politică energetică gândită pentru următoarele decenii, nu pentru următoarele alegeri.

După 30 de ani de tranziție, România nu mai poate invoca la nesfârșit moștenirea trecutului.

La un moment dat, toate întârzierile devin prezent.

Iar prezentul României energetice este exact acesta: o țară cu resurse importante, cu un potențial energetic considerabil, dar care încă plătește pentru faptul că prea multe guverne au administrat energia ca pe o succesiune de probleme de mandat, nu ca pe fundația economiei naționale.

Acesta este, poate, cel mai greu bilanț de făcut după 30 de ani.

Nu faptul că România nu ar fi avut cu ce.

Ci faptul că, de prea multe ori, nu a știut sau nu a reușit să transforme ceea ce avea într-un avantaj economic durabil.