O clasă cu predare în limba română din Orlivka a fost închisă după doar câteva zile. Bucureștiul anunță demersuri diplomatice și spune că va căuta o soluție. Dar, dincolo de limbajul diplomatic, rămâne o întrebare incomodă: cât de ferm își apără România propriul interes atunci când drepturile comunității românești sunt puse în discuție?

Într-un moment în care România este unul dintre statele care sprijină Ucraina în contextul războiului, episodul de la Orlivka ridică o problemă care depășește cazul unei singure clase de copii.

Este vorba despre felul în care statul român își exercită influența diplomatică atunci când sunt în joc drepturile românilor din Ucraina.

Patru zile de școală, apoi întrebări

La Orlivka, în regiunea Odesa, o clasă I cu predare în limba română a fost deschisă la începutul anului școlar, în urma solicitărilor venite din partea comunității locale și a demersurilor diplomatice românești.

Copiii au început cursurile pe 1 septembrie.

După numai patru zile, însă, clasa a fost închisă.

Ministerul român al Afacerilor Externe a anunțat că urmărește situația și că reprezentanții Consulatului General al României la Odesa au făcut demersuri pe lângă autoritățile ucrainene pentru identificarea unei soluții.

Problema este că, pentru părinții acelor copii, „vom găsi o soluție” nu este suficient.

Pentru ei, problema este foarte concretă: copiii lor au avut o clasă în limba română, au început școala acolo, iar după numai câteva zile această opțiune a dispărut.

Unde este fermitatea Bucureștiului?

Aici începe întrebarea pe care autoritățile române ar trebui să și-o pună public.

România sprijină Ucraina în fața agresiunii ruse, iar relația dintre București și Kiev a devenit una strategică. În acest context, este legitim ca România să ceară, cu aceeași fermitate, respectarea drepturilor comunității românești din Ucraina.

Sprijinul acordat Ucrainei nu înseamnă că România trebuie să renunțe la propriile interese sau să evite subiectele dificile din relația bilaterală.

Dimpotrivă.

Cu cât relația dintre cele două state este mai importantă, cu atât Bucureștiul are mai multă responsabilitate să pună pe agenda bilaterală problemele care îi privesc direct pe cetățenii și comunitățile românești.

Iar educația în limba maternă nu este un subiect secundar.

Este una dintre principalele modalități prin care o comunitate își păstrează identitatea culturală și lingvistică.

Diplomația nu poate însemna doar „monitorizăm situația”

În cazul Orlivka, autoritățile române au anunțat demersuri diplomatice și o nouă deplasare a reprezentanților consulatului pentru discutarea situației.

Este un pas instituțional firesc.

Dar există o diferență între a urmări o problemă și a transmite clar că problema este considerată importantă de statul român.

Dacă o clasă românească este înființată după demersuri diplomatice și este apoi închisă după numai patru zile, Bucureștiul ar trebui să solicite public o explicație precisă: cine a luat decizia, în baza cărui act, care a fost motivul și în ce condiții poate fi reluată educația în limba română?

Nu este vorba despre o confruntare cu Ucraina.

Este vorba despre apărarea unui interes legitim al României.

Kievul spune că situația este verificată

Ambasada Ucrainei la București a transmis că autoritățile competente analizează cazul și că trebuie stabilite circumstanțele concrete în care s-a ajuns la închiderea clasei.

Această precizare este importantă.

În lipsa unei explicații oficiale complete, nu poate fi afirmat cu certitudine că autoritățile ucrainene au urmărit restrângerea drepturilor lingvistice ale comunității românești.

Dar tocmai această lipsă de claritate face ca reacția Bucureștiului să fie cu atât mai importantă.

România are dreptul să ceară răspunsuri.

Și are responsabilitatea de a le cere.

Nu este suficient să spunem că există și alte școli românești

În reacțiile oficiale a fost invocat și faptul că în Ucraina există instituții de învățământ în care se studiază în limbile minorităților naționale, inclusiv în limba română.

Este un argument relevant, dar nu rezolvă problema de la Orlivka.

Faptul că există școli sau clase cu predare în limba română în alte localități nu explică de ce o clasă solicitată de părinți într-o anumită comunitate a fost închisă după câteva zile.

Fiecare caz trebuie analizat în propriile sale circumstanțe.

Iar părinții din Orlivka merită un răspuns concret, nu o statistică generală.

România are și propriile sale interese

În relația cu Ucraina, Bucureștiul trebuie să poată face două lucruri în același timp.

Să sprijine Ucraina în fața agresiunii ruse.

Și să apere interesele României și ale comunității românești din Ucraina.

Cele două poziții nu se exclud.

Dimpotrivă, o relație bilaterală matură presupune și capacitatea de a discuta deschis subiectele asupra cărora există dezacorduri.

Dacă România oferă sprijin Ucrainei, este cu atât mai firesc ca Bucureștiul să aibă așteptări clare în privința respectării drepturilor minorității române.

Nu este vorba despre condiționarea ajutorului destinat Ucrainei și nici despre abandonarea sprijinului pentru această țară.

Este vorba despre o chestiune mult mai simplă: România trebuie să-și apere cetățenii și comunitățile de limbă română cu aceeași consecvență cu care își afirmă celelalte interese externe.

O întrebare pentru București

Cazul Orlivka va putea fi rezolvat administrativ. Poate clasa va fi redeschisă, poate va fi găsită o altă formulă pentru educația copiilor.

Dar problema politică rămâne.

Ce mesaj transmite România atunci când, după deschiderea unei clase în limba română, aceasta este închisă după numai patru zile, iar răspunsul Bucureștiului se rezumă la demersuri diplomatice și la promisiunea găsirii unei soluții?

Și, mai ales, cât de mult contează pentru statul român faptul că acei copii sunt români și vor să învețe în limba română?

Dacă România consideră că drepturile minorității române din Ucraina sunt o prioritate, atunci această prioritate trebuie să se vadă și în acțiunea diplomatică, nu doar în declarații.

Orlivka nu este doar povestea unei clase de copii. Este un test pentru diplomația românească. Iar răspunsul Bucureștiului va arăta cât de hotărât este statul român să-și apere propriile interese atunci când acestea intră în zona sensibilă a relației cu Kievul.