Oana Gheorghiu continuă să apere politica de austeritate asociată guvernării lui Ilie Bolojan și susține că România nu își permite, cel puțin pentru încă un an, să renunțe la măsurile de reducere a deficitului.

Mesajul poate suna responsabil într-un tabel Excel. În viața de zi cu zi a românilor, însă, lucrurile arată cu totul altfel.

Pentru omul căruia i se cere să accepte taxe mai mari, servicii publice mai scumpe, venituri ținute sub presiune și un nivel de trai afectat de măsurile fiscale, discursul despre „încă un an de austeritate” poate suna cinic atunci când vine de la un demnitar care, cu puțin timp înainte de a ajunge în Guvern, avea un venit de peste 22.000 de lei net pe lună.

Austeritatea este mai ușor de recomandat când nu trăiești cu salariul minim

Oana Gheorghiu nu este, evident, responsabilă pentru faptul că a fost bine plătită în mediul ONG. Și nici faptul că un angajat al unei organizații neguvernamentale primește un salariu consistent nu reprezintă, în sine, o ilegalitate sau o dovadă de neregulă.

Problema este alta.

Atunci când ajungi într-o funcție guvernamentală și le explici românilor că trebuie să accepte în continuare sacrificii pentru ca statul să-și echilibreze finanțele, propria ta istorie financiară devine inevitabil relevantă.

Potrivit declarațiilor de avere și informațiilor publicate de presă, în 2024 Oana Gheorghiu a încasat 264.863 de lei net de la Asociația „Dăruiește Viață”, în calitate de vicepreședinte. Asta înseamnă aproximativ 22.071 de lei net pe lună.

Ulterior, Gheorghiu a explicat că remunerația era justificată de munca depusă și de amploarea proiectelor gestionate de organizație.

Perfect legitim.

Dar atunci trebuie să fie legitimă și întrebarea: cât de convingător este discursul austerității atunci când este rostit de cineva care a cunoscut un cu totul alt nivel de venit decât majoritatea românilor?

„Mai trebuie să strângem cureaua” – dar cine?

Aici este adevărata problemă a discursului Oanei Gheorghiu.

Nu faptul că a avut un salariu mare. Nu faptul că a lucrat într-un ONG. Nu faptul că organizația „Dăruiește Viață” a avut proiecte de anvergură.

Ci faptul că, din poziția de vicepremier, pare să vorbească despre austeritate aproape exclusiv prin prisma necesității de a reduce cheltuielile statului.

Numai că statul nu este o abstracțiune.

În spatele fiecărei reduceri de cheltuieli se află oameni. În spatele fiecărei taxe suplimentare se află o familie. În spatele fiecărei înghețări de venituri se află un angajat care trebuie să-și plătească facturile, rata, chiria și alimentele.

Pentru acești oameni, „încă un an” nu este o formulă tehnică.

Este încă un an de presiune.

De la ONG la Guvern, diferența dintre discurs și realitate

Există și o ironie greu de ignorat.

Oana Gheorghiu a venit în Guvern din zona societății civile, unde și-a construit imaginea publică în jurul proiectului „Dăruiește Viață”. Organizația a devenit cunoscută în special prin proiectul construirii unui spital de oncologie pediatrică finanțat prin donații.

Tocmai de aceea, Gheorghiu beneficiază de un capital de încredere pe care politicienii tradiționali îl obțin mult mai greu.

Dar capitalul de încredere nu poate fi nelimitat.

Când intri în politică și începi să le explici oamenilor că trebuie să accepte sacrificii, apare inevitabil obligația de a demonstra că principiul se aplică echitabil.

Altfel, riscăm să ajungem la o Românie împărțită între cei cărora li se spune „trebuie să economisiți” și cei care le explică de ce este necesar.

Salariul de la ONG nu este problema. Dubla măsură ar putea fi

Trebuie făcută o distincție importantă.

Faptul că Oana Gheorghiu a câștigat peste 264.000 de lei net într-un an nu demonstrează că banii au fost cheltuiți necorespunzător și nici că remunerația sa a fost nejustificată. Chiar ea a susținut că plata reflecta responsabilitatea și complexitatea activității sale.

Dar aceeași transparență trebuie să existe și atunci când discutăm despre austeritate.

Dacă salariul mare este justificat prin competență, responsabilitate și rezultate, atunci și sacrificiul cerut populației trebuie explicat prin rezultate concrete.

Ce primim în schimb?

Când va scădea deficitul?

Când vor deveni mai eficiente instituțiile?

Când se va vedea reforma în serviciile publice?

Când va simți contribuabilul că statul nu doar îi cere bani, ci și îi folosește mai bine?

Acestea sunt întrebările pe care Guvernul ar trebui să le răspundă înainte de a cere încă un an de răbdare.

„Încă un an” nu poate deveni o scuză permanentă

Românii au auzit de multe ori promisiunea că sacrificiile de astăzi vor produce prosperitatea de mâine.

Problema este că „mâine” se mută mereu mai departe.

Oana Gheorghiu susține că România are nevoie de continuarea măsurilor de consolidare fiscală. Este o poziție politică legitimă și poate fi susținută cu argumente economice.

Dar austeritatea nu poate fi transformată într-o virtute în sine.

Nu este suficient să spui că trebuie tăiat.

Trebuie să explici ce tai, de ce tai, cât economisești, cine suportă costul și când se termină sacrificiul.

Iar cel care cere aceste sacrificii trebuie să accepte că propriul său traseu profesional și financiar va fi analizat cu aceeași atenție cu care sunt analizate veniturile și cheltuielile cetățeanului obișnuit.

Lecția de morală fiscală

În ianuarie 2026, Gheorghiu declara că venitul său de vicepremier este de aproximativ 14.300 de lei pe lună și că, înainte de intrarea în Guvern, câștiga în jur de 20.000 de lei.

Prin urmare, nu vorbim despre cineva care a intrat în politică pentru un câștig financiar evident.

Dar nici despre un om care vine din zona veniturilor obișnuite ale românilor.

Iar aici se află problema de credibilitate a mesajului său.

Poți susține austeritatea.

Poți spune că deficitul trebuie redus.

Poți argumenta că statul trebuie să facă economii.

Dar, dacă vrei ca românii să accepte încă un an de sacrificii, trebuie să le vorbești cu respect, nu de pe un piedestal moral.

Pentru că austeritatea nu este doar o cifră în execuția bugetară.

Pentru milioane de oameni, austeritatea înseamnă să renunțe la lucruri concrete.

De aceea, înainte de a le cere românilor încă un an de răbdare, Oana Gheorghiu ar trebui să răspundă la o întrebare simplă: cât de ușor este să le ceri altora să strângă cureaua atunci când ai cunoscut, tu însăți, un venit de peste 20.000 de lei net pe lună?