UDMR își consolidează poziția de partid care poate pune condiții într-un moment în care România are nevoie, mai mult ca oricând, de stabilitate și de un guvern capabil să ia decizii. Formațiunea condusă de Kelemen Hunor ajunge din nou să joace un rol disproporționat față de dimensiunea sa electorală, iar explicația nu trebuie căutată doar la Budapesta sau la Târgu Mureș, ci, înainte de toate, la București.

PNL, PSD și USR au reușit performanța de a transforma propria slăbiciune într-o sursă de putere pentru UDMR. În loc să stabilească o direcție politică limpede și să negocieze de pe poziții ferme, partidele care pretind că formează nucleul guvernării au ajuns să depindă de fiecare vot.

Iar atunci când un partid de dimensiunea UDMR poate dicta condiții importante pentru formarea Guvernului, întrebarea firească este: cine conduce, de fapt, jocul politic?

UDMR descoperă din nou cât de mult poate obține atunci când ceilalți sunt slabi

Declarațiile liderului deputaților UDMR, Csoma Botond, privind posibilitatea condiționării votului pentru viitorul Guvern de respingerea proiectului AUR referitor la drapelul național reprezintă mai mult decât o simplă poziționare politică.

Ele arată cât de multă putere de negociere a acumulat UDMR într-un moment în care partidele mari nu reușesc să construiască o majoritate politică solidă.

UDMR poate spune „da”, poate spune „nu”, poate pune condiții și poate amenința indirect cu retragerea sprijinului. Nu pentru că ar reprezenta majoritatea românilor, ci pentru că partidele care ar trebui să formeze majoritatea au ajuns să fie dependente de fiecare vot.

Aceasta este adevărata problemă.

Nu faptul că UDMR negociază — orice partid parlamentar are dreptul să negocieze — ci faptul că partidele mari au ajuns într-o asemenea poziție de vulnerabilitate încât formațiunile cu o pondere electorală mult mai mică pot influența decisiv direcția politică a țării.

Patriotismul, transformat într-o nouă monedă de schimb politic

Tema proiectului privind drapelul național este, la rândul ei, una care riscă să fie folosită pentru escaladarea tensiunilor politice și identitare.

UDMR respinge inițiativa AUR, iar Csoma Botond a sugerat că respingerea proiectului ar putea deveni chiar o condiție pentru susținerea viitorului Executiv.

Aici apare însă o întrebare incomodă: de ce trebuie ca formarea unui Guvern al României să depindă de asemenea condiționări?

Dacă proiectul este prost, el poate fi respins prin procedurile parlamentare normale. Dacă este neconstituțional sau contravine legislației existente, există instituții care trebuie să se pronunțe. Dar transformarea unei asemenea teme într-o condiție pentru învestirea Guvernului arată cât de mult s-a mutat centrul de greutate al negocierilor politice de la interesele generale ale țării către interesele fiecărei formațiuni.

Iar UDMR profită de această situație.

PNL, PSD și USR au creat singure spațiul pentru acest tip de presiune

Nu UDMR este singura responsabilă pentru situația actuală.

Dimpotrivă. O parte esențială a responsabilității aparține partidelor mari care au permis ca negocierile pentru formarea puterii să devină un permanent exercițiu de supraviețuire politică.

PNL, PSD și USR au demonstrat că pot avea împreună o majoritate politică, dar asta nu înseamnă automat că au și o viziune comună asupra României.

Când lipsește o strategie coerentă, fiecare partid încearcă să-și maximizeze avantajul. Iar într-un astfel de sistem, formațiunile mai mici devin indispensabile.

UDMR nu face decât să exploateze inteligent această slăbiciune.

Problema este că cei care au creat această situație sunt tocmai partidele care acum se plâng de dificultatea negocierilor.

Și Cotroceniul poartă o parte din responsabilitate

Nici președintele Nicușor Dan nu poate fi scos complet din această ecuație.

Într-un moment de instabilitate politică, șeful statului ar trebui să fie unul dintre principalii actori care contribuie la clarificarea situației și la formarea unei majorități stabile.

Or, cu cât partidele sunt mai dezbinate, cu atât președintele are o responsabilitate mai mare în gestionarea negocierilor politice.

Dacă rezultatul este o configurație în care UDMR poate veni cu condiții pentru votul de învestitură, atunci trebuie pusă și întrebarea dacă actuala conducere politică a României a reușit să-și exercite suficient de ferm rolul.

Pentru că politica nu se face doar prin declarații și consultări. Se face și prin capacitatea de a construi majorități funcționale.

UDMR nu este problema. Dependența de UDMR este problema

Trebuie spus foarte clar: UDMR are dreptul să-și urmărească interesele politice și electorale. Este o formațiune parlamentară și poate negocia.

Însă atunci când un partid relativ mic ajunge să aibă o putere de negociere care depășește cu mult ponderea sa electorală, responsabilitatea principală revine celor care au creat această dependență.

România nu poate fi guvernată la nesfârșit printr-o succesiune de compromisuri în care fiecare formațiune vine cu propria listă de condiții.

Iar dacă partidele mari continuă să fie incapabile să construiască o majoritate coerentă, UDMR va continua să profite.

Nu pentru că ar avea o putere magică, ci pentru că ceilalți i-o oferă.

Lecția politică este una extrem de simplă

Când PNL, PSD și USR sunt slabe, UDMR devine puternică.

Când partidele mari nu au o strategie comună, partidele mici își pot impune condițiile.

Când Cotroceniul nu reușește să contribuie decisiv la stabilizarea scenei politice, negocierile se mută către cei care știu să-și valorifice fiecare vot.

Iar nota de plată nu este achitată de liderii de partid.

Este achitată de cetățeni.

Românii sunt cei care au nevoie de un Guvern funcțional, de decizii rapide și de stabilitate. În schimb, primesc negocieri interminabile, condiții puse la masa politică și o luptă pentru influență în care interesul public riscă să devină decor.

În acest moment, UDMR nu trebuie acuzată că joacă politic. Trebuie întrebați cei care au făcut posibil ca UDMR să joace atât de puternic.

Pentru că atunci când un partid mic ajunge să aibă un cuvânt atât de greu de spus în formarea Guvernului, problema nu este doar forța acelui partid.

Este și slăbiciunea celor care ar trebui să conducă.