Premierul Ilie Bolojan își prezintă cu satisfacție graficele privind reducerea deficitului bugetar și scăderea cheltuielilor statului. Cifrele pot arăta bine într-o prezentare de PowerPoint. Problema este că, dincolo de procente și miliarde de lei, există o Românie reală, în care oamenii își calculează mai atent cumpărăturile, antreprenorii își văd afacerile sufocate de taxe și costuri, iar perspectiva unei reveniri economice pare tot mai îndepărtată.

Potrivit datelor prezentate de Guvern, deficitul bugetar din primele șapte luni ale anului 2026 a fost de 48,08 miliarde de lei, față de 76,44 miliarde în aceeași perioadă din 2025, ceea ce înseamnă o reducere de aproximativ 37%.

Bolojan vede în aceste cifre dovada că România se află pe „drumul cel bun”.

Dar întrebarea pe care guvernanții evită să o pună este una mult mai simplă:

Ce s-a întâmplat cu românii în timp ce deficitul a scăzut?

Un deficit mai mic nu înseamnă automat o țară mai prosperă

Reducerea deficitului este, fără îndoială, un obiectiv important pentru orice stat. România nu poate cheltui la nesfârșit mai mult decât produce și nici nu poate finanța permanent diferența prin împrumuturi.

Numai că deficitul nu este un scop în sine.

El este un indicator contabil.

Pentru un pensionar care își vede puterea de cumpărare diminuată, pentru un salariat care plătește mai mult pentru aceleași produse sau pentru un mic antreprenor care descoperă că taxele și costurile îi mănâncă tot mai mult din marjă, faptul că pe grafic apare o bară mai mică la „deficit” nu reprezintă, în sine, o victorie.

Bolojan vorbește despre „sănătatea statului”.

Dar o economie sănătoasă nu înseamnă doar un stat care își echilibrează mai bine contabilitatea. Înseamnă și firme care rezistă, investiții private, locuri de muncă, consum sustenabil și oameni care își permit să trăiască decent din veniturile lor.

„Tratamentul” lui Bolojan doare. Problema este cine suportă durerea

Premierul a comparat reducerea deficitului cu tratarea unei boli și a admis că, în prima etapă, pacientului îi poate fi mai rău înainte să-i fie mai bine.

Este o metaforă convenabilă.

Doar că există o diferență importantă între medic și pacient.

În cazul României, cei care suportă efectele „tratamentului” nu sunt cei care desenează graficele și anunță progresele. Sunt milioane de oameni care trebuie să plătească facturi mai mari, taxe mai mari și prețuri mai mari, în timp ce veniturile lor nu țin neapărat pasul.

Iar dacă tratamentul presupune să reduci puterea de cumpărare a populației și să pui presiune suplimentară pe mediul privat, atunci este legitim să întrebi dacă nu cumva pacientului i se administrează medicamentul într-o doză care îi face mai mult rău decât bine.

Pentru antreprenori, „disciplina fiscală” poate însemna supraviețuire de pe o lună pe alta

Micul antreprenor nu trăiește într-un tabel Excel.

El plătește salarii. Plătește chirii. Plătește energie, combustibil, furnizori, contabilitate, taxe și impozite. Încasează cu întârziere și trebuie să găsească bani pentru obligațiile fiscale înainte să-și primească, uneori, banii de la clienți.

În acest context, orice nouă povară fiscală sau reducere a cererii din economie se poate transforma rapid într-o problemă existențială.

Chiar Bolojan a recunoscut că ajustările bugetare și creșterile de taxe au generat dificultăți suplimentare pentru români și o contracție economică.

Așadar, este greu să prezinți reducerea deficitului exclusiv ca pe o poveste de succes fără să vorbești și despre costurile economice ale acestei ajustări.

Statul își reduce cheltuielile, dar nota de plată ajunge la cetățean

Există o întrebare esențială care ar trebui pusă oricărui guvern care se laudă cu reducerea deficitului:

Cât din această reducere vine din eliminarea risipei și cât vine din transferarea poverii asupra populației și mediului privat?

Pentru că este foarte ușor să reduci un deficit atunci când crești taxele, restrângi cheltuieli, amâni plăți sau reduci consumul.

Mult mai greu este să reduci deficitul fără să omori motorul economic care produce veniturile viitoare.

De altfel, în spațiul public au apărut acuzații potrivit cărora o parte din reducerea deficitului cash ar fi fost obținută și prin amânarea unor plăți ale statului. Rareș Bogdan a susținut recent că astfel de întârzieri ar distorsiona imaginea reală a situației financiare. Aceste afirmații sunt însă acuzații politice și trebuie tratate ca atare, nu ca un fapt deja demonstrat.

România nu poate construi prosperitate doar prin austeritate

Bolojan vorbește despre investiții, dezvoltare și reducerea costurilor cu dobânzile. Teoretic, argumentul este greu de contestat: un deficit mai mic poate contribui la reducerea presiunii asupra finanțelor publice.

Dar există un „mâine” despre care trebuie vorbit.

Ce se întâmplă dacă, până să ajungem la acel „mâine”, consumul scade prea mult, firmele dispar, investițiile private sunt amânate, iar antreprenorii preferă să nu mai riște?

O economie nu poate fi relansată la nesfârșit prin tăieri și taxe.

La un moment dat trebuie să produci mai mult.

Trebuie să creezi valoare.

Trebuie să ai companii care cresc, investesc și angajează.

Trebuie să existe suficientă putere de cumpărare pentru ca economia internă să funcționeze.

Altfel, riști să obții o performanță contabilă și o problemă economică.

„Ilie-sărăcie” nu a apărut din senin

Imaginea publică a lui Bolojan a ajuns să fie asociată de adversarii săi cu austeritatea și scăderea nivelului de trai. Chiar premierul a fost întrebat despre apelativul „Ilie-sărăcie”, în contextul creșterilor de taxe și al măsurilor fiscale.

Indiferent dacă această etichetă este corectă sau nu, ea arată ceva important: există o ruptură între mesajul tehnocratic al Guvernului și percepția unei părți a populației.

Guvernul spune „disciplină”.

Românul spune „nu-mi mai ajung banii”.

Guvernul spune „deficit mai mic”.

Antreprenorul spune „nu știu dacă mai pot continua”.

Guvernul spune „corecție fiscală”.

Familia spune „mai tăiem ceva de pe lista de cumpărături”.

Aici se află adevărata problemă politică a lui Bolojan.

România are nevoie de ordine în finanțele publice. Dar și de o economie care să poată respira

Nimeni nu poate susține serios că România trebuie să continue să se împrumute fără limită.

Deficitul trebuie redus.

Risipa trebuie eliminată.

Administrația trebuie eficientizată.

Cheltuielile inutile trebuie tăiate.

Dar toate acestea pot fi făcute fără ca nota de plată să fie trimisă aproape automat către cetățeanul obișnuit și către antreprenorul care încearcă să țină o afacere în viață.

Adevărata performanță nu ar fi ca Bolojan să poată arăta un grafic cu o bară mai mică la deficit.

Adevărata performanță ar fi să poată spune, peste câțiva ani:

Deficitul a scăzut, dar românii trăiesc mai bine, firmele sunt mai puternice, investițiile cresc, iar economia produce mai mult.

Până atunci, triumfalismul bazat exclusiv pe cifrele deficitului riscă să pară rupt de realitatea de zi cu zi.

Pentru că un stat poate să arate mai bine în contabilitate și, în același timp, oamenii să simtă că o duc mai rău.

Iar dacă prețul pentru un deficit mai mic este sărăcirea populației, sufocarea antreprenorilor și frânarea economiei, atunci întrebarea nu mai este doar „Cât am redus deficitul?”

Întrebarea corectă este:

„Cu ce preț?”