Victoria AfD în Saxonia-Anhalt nu este doar o palmă dată partidelor tradiționale. Este și un test pentru presa europeană. Iar primele reacții arată că o parte a acesteia a învățat să pună etichete mult mai repede decât să pună întrebări.

Există ceva aproape fascinant în reacția unei anumite părți a establishmentului european la victoria AfD în Saxonia-Anhalt.

Un partid pe care elitele politice și o bună parte a presei îl consideră indezirabil obține 43,8% din voturi.

Aproape jumătate dintre alegătorii care au mers la urne îl aleg.

Iar reacția nu este: „De ce?”

Nu este: „Ce s-a întâmplat cu Germania?”

Nu este: „De ce au abandonat atât de mulți alegători partidele tradiționale?”

Nu.

Reflexul este, din nou, același: extrema dreaptă. Extremiști. Pericol. Izolare. Interzicere.

Și poate că exact aici se află una dintre cele mai mari probleme ale democrației europene de astăzi.

Nu faptul că există partide populiste sau radicale.

Ci faptul că o parte a establishmentului pare să fi ajuns să creadă că poate rezolva problemele politice prin eliminarea celor care le ridică.

Aproape jumătate dintre alegători nu pot fi „anulați”

AfD a obținut 43,8% în Saxonia-Anhalt și 39 din cele 83 de mandate ale parlamentului regional. Pentru majoritatea absolută îi mai lipsesc doar trei mandate.

Acesta nu este un accident electoral.

Nu este o revoltă a câtorva mii de oameni.

Nu este o anomalie care poate fi explicată prin „dezinformare” și apoi trecută cu vederea.

Este un mesaj politic uriaș.

Iar primul lucru pe care ar trebui să-l facă presa este să încerce să înțeleagă acest mesaj.

De ce votează oamenii AfD?

De ce a crescut partidul atât de spectaculos?

De ce CDU și celelalte partide tradiționale pierd teren?

Ce îi nemulțumește pe acești alegători?

Ce au făcut greșit partidele consacrate?

De ce discursul lor nu mai convinge?

Acestea sunt întrebări jurnalistice.

Să repeți mecanic „extrema dreaptă” de fiecare dată când AfD câștigă un scrutin este mult mai simplu.

Și mult mai comod.

Presa care își confundă rolul cu cel al activistului politic

Să fie foarte clar: presa are dreptul să critice AfD.

Are chiar obligația să investigheze partidul, să analizeze declarațiile liderilor săi și să expună orice derapaj sau comportament incompatibil cu valorile democratice.

Dar presa nu are dreptul să transforme eticheta în substitut pentru argument.

Un jurnalist care scrie că AfD este „extremist” trebuie să explice în ce sens, pe baza căror fapte, cu ce probe, care sunt diferențele dintre partidul federal și structurile sale regionale și care este situația juridică exactă.

Altfel, avem propagandă politică ambalată în limbaj jurnalistic.

Iar problema devine și mai gravă atunci când aceeași presă începe să promoveze sau să normalizeze ideea că un partid ar trebui interzis.

Pentru că aici nu mai vorbim despre critică.

Vorbim despre eliminarea unui competitor politic.

Interzicerea unui partid nu este „democrație” doar pentru că o cer oamenii potriviți

În Germania, procedura de interzicere a unui partid este una constituțională, nu una care poate fi decisă printr-un editorial indignat, printr-o campanie mediatică sau prin presiunea partidelor aflate la putere.

Și există un motiv pentru asta.

Interzicerea unui partid reprezintă una dintre cele mai grave intervenții posibile în procesul democratic.

Curtea Constituțională Federală a descris-o drept cea mai severă armă a statului împotriva unui partid politic.

Tocmai de aceea, ideea că „AfD trebuie interzisă” nu poate fi tratată ca o simplă concluzie morală.

Trebuie demonstrată juridic.

Iar între „nu-mi place ce spune acest partid” și „acest partid trebuie scos în afara legii” există o distanță uriașă.

O democrație autentică ar trebui să fie suficient de puternică pentru a suporta existența unor opinii pe care majoritatea establishmentului le consideră neplăcute.

Când „extremist” devine o armă retorică

Există și o întrebare pe care presa europeană ar trebui să și-o pună singură:

Ce se întâmplă când cuvântul „extremist” este folosit atât de des încât încetează să mai aibă forță explicativă?

Dacă un alegător este preocupat de imigrație, este extremist?

Dacă cere controale mai stricte la frontiere, este extremist?

Dacă se opune anumitor politici ale Uniunii Europene, este extremist?

Dacă respinge politicile climatice pe care le consideră prea costisitoare, este extremist?

Dacă vrea o politică externă diferită de cea a guvernului german, este extremist?

Dacă votează cu AfD, devine automat extremist?

Dacă răspunsul la toate aceste întrebări este „da”, atunci problema nu mai este AfD.

Problema este definiția elastică a cuvântului „extremism”.

Pentru că într-o societate democratică trebuie să existe loc și pentru opinii incomode.

Inclusiv pentru opinii care deranjează presa.

Inclusiv pentru opinii care deranjează Bruxelles-ul.

Inclusiv pentru opinii care deranjează guvernele.

Inclusiv pentru opinii care deranjează elitele culturale.

Și atunci de ce mai votăm?

Aici ajungem la întrebarea pe care establishmentul pare să o evite.

Dacă aproape 44% dintre alegătorii dintr-un land german votează pentru un partid pe care elitele îl consideră inacceptabil, ce faci cu voturile lor?

Le anulezi?

Le explici că nu au înțeles democrația?

Le spui că au fost manipulați?

Îi declari extremiști?

Sau, mai dificil, încerci să înțelegi de ce au votat astfel?

Pentru că dacă răspunsul este „interzicem partidul”, trebuie pusă imediat următoarea întrebare:

Ce faci cu alegătorii?

Nu dispar.

Nemulțumirea nu dispare.

Problemele care i-au determinat să voteze astfel nu dispar.

Doar partidul dispare.

Iar voturile se vor muta în altă parte.

Marele eșec al partidelor tradiționale

Poate că AfD are probleme.

Poate că unii dintre liderii săi au făcut declarații scandaloase.

Poate că există membri sau structuri ale partidului care trebuie investigate.

Toate acestea pot fi adevărate simultan.

Dar există o altă realitate pe care niciun editorial nu o poate șterge:

AfD crește pentru că există un electorat care dorește să voteze AfD.

Iar dacă acest electorat se apropie de 44%, atunci partidele tradiționale ar trebui să se uite în primul rând în oglindă.

De ce au pierdut?

De ce nu mai conving?

De ce nu reușesc să recâștige acești oameni?

De ce politica lor nu mai oferă răspunsuri satisfăcătoare?

Este infinit mai ușor să spui „alegătorii sunt extremiști” decât să recunoști:

„Nu mai știm să-i convingem.”

Un precedent periculos pentru Europa

Astăzi este AfD.

Mâine poate fi alt partid.

Poimâine poate fi o formațiune care susține o idee care astăzi este considerată perfect rezonabilă, dar care, în funcție de schimbarea climatului politic, ajunge să fie catalogată drept „periculoasă”.

Democrația nu există pentru a proteja doar opiniile convenabile.

Ea există tocmai pentru a permite confruntarea dintre opinii diferite.

Dacă răspunsul la o idee este o idee mai bună, democrația funcționează.

Dacă răspunsul la un partid este un alt partid mai convingător, democrația funcționează.

Dacă răspunsul la milioane de voturi este interdicția, ar trebui să ne oprim o secundă și să ne întrebăm în ce direcție mergem.

AfD poate fi învinsă. Dar nu prin interdicție

Există o soluție mult mai simplă.

Dacă CDU, SPD, Verzii sau alte formațiuni cred că AfD reprezintă o amenințare pentru Germania, să o învingă la urne.

Să prezinte politici mai bune.

Să convingă alegătorii.

Să răspundă problemelor care au alimentat ascensiunea partidului.

Să construiască o alternativă atât de puternică încât oamenii să nu mai simtă nevoia să voteze AfD.

Asta ar fi o victorie democratică.

Interzicerea partidului ar fi altceva.

Ar fi recunoașterea faptului că adversarul nu mai poate fi învins convingându-i pe alegători.

Lecția pentru presa din România

Și aici presa română ar trebui să fie atentă.

Este foarte ușor să preiei etichetele din presa germană sau din presa occidentală și să le reproduci fără să mai explici contextul.

„AfD, partidul extremist.”

Titlu făcut.

„Extrema dreaptă câștigă.”

Subiect rezolvat.

„Europa se teme.”

Material închis.

Dar jurnalismul nu înseamnă să copiezi vocabularul unei tabere politice.

Înseamnă să explici.

Să contextualizezi.

Să pui întrebări incomode tuturor.

Inclusiv celor care se consideră apărători ai democrației.

Mai ales lor.

Pentru că democrația nu se măsoară prin cât de confortabil ne simțim atunci când câștigă oamenii cu care suntem de acord.

Se măsoară prin felul în care reacționăm atunci când câștigă cei pe care îi detestăm.

Iar alegătorii tocmai au transmis un mesaj

AfD nu a obținut 43,8% pentru că presa europeană a decis că este un partid extremist.

A obținut 43,8% în ciuda tuturor avertismentelor, etichetelor și tentativelor de izolare.

Acesta este adevăratul semnal de alarmă.

Nu neapărat pentru democrația germană.

Ci pentru acea parte a establishmentului care pare incapabilă să înțeleagă că alegătorii nu sunt obligați să voteze conform preferințelor jurnaliștilor, politicienilor sau comentatorilor de televiziune.

Alegătorii nu sunt niște copii care trebuie educați de elite.

Sunt cetățeni.

Au dreptul să greșească.

Au dreptul să voteze prost.

Au dreptul să voteze împotriva establishmentului.

Au dreptul chiar să voteze un partid pe care noi îl considerăm detestabil.

Iar dacă cineva crede că AfD este atât de periculoasă pe cât susține, atunci să-i demonstreze electoratului acest lucru.

La urne.

Cu argumente.

Cu politici.

Cu rezultate.

Nu cu etichete.

Și, mai ales, nu cu interdicții.

Pentru că în momentul în care ajungi să ai nevoie să interzici adversarul pentru a câștiga disputa politică, problema nu mai este doar adversarul.

Poate că problema este că nu mai ai suficientă încredere în propria capacitate de a câștiga o democrație.