În timp ce milioane de români sunt îndemnați să accepte austeritatea, să suporte scumpirile, să-și reducă cheltuielile și să înțeleagă că „nu sunt bani”, liderii PSD se reunesc la petreceri exclusiviste, cu artiști internaționali și invitați din vârful politicii. La Timișoara, social-democrația a avut chipul unei petreceri de lux, cu Al Bano pe scenă și cu mai-marii partidului în sală. O imagine care contrastează brutal cu discursul despre oamenii simpli pe care PSD îl invocă ori de câte ori are nevoie de capital electoral.

Românilor li se cere să strângă cureaua. Să fie solidari. Să accepte că vremurile sunt grele. Să înțeleagă necesitatea sacrificiilor. Pensionarilor li se vorbește despre constrângeri bugetare, salariaților despre responsabilitate fiscală, familiilor cu venituri mici despre adaptarea la noua realitate economică.

Dar pentru unii dintre cei care le țin aceste lecții, austeritatea pare să fie mai degrabă un discurs destinat publicului decât un principiu care să se regăsească în imaginea lor publică.

La Timișoara, liderii PSD au avut parte de o seară cu totul diferită de realitatea cotidiană a milioane de români. Botezul celui de-al treilea copil al lui Alfred Simonis, președintele Consiliului Județean Timiș, s-a transformat într-o reuniune a elitei social-democrate. Nașul copilului a fost Sorin Grindeanu, președintele PSD și al Camerei Deputaților.

Pe lista invitaților s-au aflat Marcel Ciolacu, Lia Olguța Vasilescu, Claudiu Manda, Paul Stănescu și mai mulți reprezentanți ai Guvernului. Pentru atmosferă au fost aduși artiști cunoscuți, printre care italianul Al Bano, Damian Drăghici și Teo Rose.

Altfel spus, în timp ce românilor li se explică de ce trebuie să facă economii, liderii partidului care pretinde că le apără interesele au participat la un eveniment cu o desfășurare demnă de lumea privilegiilor politice.

Iar imaginea este cu atât mai greu de ignorat cu cât PSD și-a construit o bună parte din identitatea publică pe promisiunea că este partidul celor mulți.

Ipocrizia social-democrației de salon

PSD vorbește despre pensionari, dar pensionarii nu se regăsesc în fotografiile de la petrecerile exclusiviste ale conducerii partidului. PSD vorbește despre muncitori, dar muncitorii nu sunt cei care stabilesc meniurile și invitații unor asemenea evenimente. PSD vorbește despre sărăcie, despre protecție socială și despre solidaritate, însă imaginea pe care o oferă propria elită politică este aceea a unei lumi care pare să funcționeze după alte reguli.

Aceasta este contradicția fundamentală.

Nu faptul că oamenii participă la un botez este problema. Nu dreptul unei familii de a organiza o petrecere privată este în discuție. Problema este contrastul dintre mesajul politic și imaginea publică a celor care îl promovează.

Nu poți cere permanent populației să înțeleagă sacrificiile, în timp ce conduita publică a liderilor tăi proiectează imaginea unei elite aflate la mare distanță de grijile cotidiene ale cetățenilor.

Nu poți poza neîncetat în apărătorul oamenilor simpli și apoi să te miri că aceștia privesc cu neîncredere spectacolul opulenței politice.

Și, mai ales, nu poți transforma solidaritatea socială într-un slogan de partid, folosit alternativ în discursuri, conferințe de presă și campanii electorale.

Când românilor li se cere austeritate, privilegiile politice devin o problemă publică

Să fie foarte clar: nu există, pe baza informațiilor publice disponibile, dovezi că evenimentul de la Timișoara ar fi fost finanțat din bani publici. Dar acest lucru nu anulează întrebările legitime despre transparență, despre sursa cheltuielilor și despre standardele de conduită ale celor care ocupă funcții publice.

Cât a costat evenimentul? Cine l-a finanțat? Au existat sponsorizări sau beneficii oferite unor persoane care dețin funcții publice? Există obligații de transparență care trebuie îndeplinite?

Sunt întrebări la care răspunsurile ar trebui să fie clare, nu evitate prin invocarea caracterului privat al evenimentului.

Pentru că funcția publică nu se termină atunci când se închide ușa unei săli de petreceri. Iar imaginea unei clase politice care le cere cetățenilor să accepte restricții, dar afișează un univers al privilegiilor, are consecințe asupra încrederii publice.

Al Bano cântă. PSD dansează. Românii fac socotelile.

Poate că acesta este cel mai sugestiv rezumat al contrastului de la Timișoara.

În România reală, oamenii își calculează facturile, ratele, medicamentele și cumpărăturile. Pentru multe familii, o cheltuială neprevăzută poate dezechilibra întregul buget lunar.

În România politică, liderii se întâlnesc la evenimente fastuoase, înconjurați de colegi de partid și de artiști cunoscuți.

Sunt două realități care coexistă în aceeași țară, dar care par să se întâlnească tot mai rar.

Iar PSD are o responsabilitate suplimentară în această privință tocmai pentru că și-a construit discursul pe ideea reprezentării celor vulnerabili. Nu poate cere încredere în numele celor săraci și apoi să trateze drept un simplu detaliu de imagine discrepanța dintre promisiunile sale și lumea în care gravitează conducerea partidului.

Oamenii nu au nevoie de lecții televizate despre solidaritate de la politicieni. Au nevoie de respect, transparență, responsabilitate și consecvență.

Iar dacă social-democrații vor să convingă că sunt cu adevărat de partea oamenilor simpli, ar trebui să înceapă prin a înțelege de ce asemenea imagini provoacă revoltă și neîncredere.

Pentru că solidaritatea nu se demonstrează în comunicate de presă. Iar grija pentru oamenii săraci nu poate fi doar decorul discursului politic.

Când ceri sacrificii unei țări întregi, nu te poți aștepta ca propriul spectacol al luxului să treacă neobservat.