După ce au împărțit puterea, au participat la guvernare și au avut posibilitatea să influențeze direcția economică a țării, Ilie Bolojan și Sorin Grindeanu joacă acum o piesă politică revoltătoare: fiecare îl acuză pe celălalt pentru dezastrul financiar, în timp ce românii sunt puși să suporte consecințele. Este lecția cinismului politic în forma sa cea mai pură: când există funcții, toată lumea vrea să guverneze; când trebuie dat socoteală, nimeni nu mai este vinovat.

România nu mai are nevoie de explicațiile cosmetizate ale lui Ilie Bolojan și nici de indignarea convenabilă a lui Sorin Grindeanu. Are nevoie de răspunsuri, de responsabilitate și de adevăr. Iar adevărul incomod pentru cei doi lideri este că participarea la guvernare nu poate fi ștearsă din biografie prin câteva declarații acide și printr-un război de imagine.

Timp de aproximativ un an, cele două tabere au făcut parte din aceeași ecuație a puterii. Au negociat, au colaborat, au participat la decizii și au avut la dispoziție instituțiile statului pentru a-și pune în aplicare politicile. Acum, când situația finanțelor publice provoacă tensiuni și nemulțumiri, asistăm la o reprezentație în care fiecare încearcă să se prezinte drept cel care a avertizat, cel care a avut dreptate și, eventual, cel care nu poartă nicio vină.

Cât tupeu politic poate încăpea într-o asemenea răsturnare de roluri?

Bolojan se apără cu argumente despre deficit și agenții de rating. Grindeanu atacă efectele măsurilor economice și vorbește despre costurile suportate de populație. Fiecare își construiește propria poveste, fiecare selectează acele argumente care îi convin, iar responsabilitatea comună este împinsă în plan secund.

Numai că România nu este proprietatea lor. Bugetul public nu este un instrument de comunicare politică, iar cetățenii nu sunt publicul obligat să aplaude fiecare nouă explicație inventată pentru eșecurile puterii.

Bolojan nu poate transforma funcția de premier într-un scut împotriva răspunderii

Ilie Bolojan trebuie judecat pentru ceea ce a făcut în perioada în care a condus Guvernul, nu pentru imaginea de administrator sever pe care încearcă să și-o construiască.

Disciplina bugetară este necesară. Controlul cheltuielilor publice este necesar. Reducerea deficitului este necesară. Dar aceste obiective nu reprezintă un cec în alb pentru orice decizie și nici o scuză universală pentru toate consecințele economice și sociale.

Un premier nu primește funcția doar pentru a explica de ce lucrurile sunt dificile. Primește responsabilitatea de a găsi soluții, de a stabili priorități, de a evalua efectele măsurilor și de a răspunde pentru rezultatele obținute.

Dacă austeritatea era inevitabilă, trebuia explicat limpede de ce, cine suportă costurile și ce rezultate concrete vor fi obținute. Dacă anumite cheltuieli trebuiau reduse, trebuia demonstrat că povara este distribuită echitabil și că statul își reformează propriile mecanisme, nu doar transferă presiunea către cetățeni.

Iar dacă măsurile adoptate au fost eficiente, rezultatele trebuie să poată fi demonstrate prin date verificabile.

Nu este suficient să invoci agențiile de rating și să prezinți anumite estimări privind deficitul drept dovada definitivă a succesului. Evaluările financiare sunt importante, dar nu înlocuiesc analiza completă a politicilor publice. Nici menținerea unei anumite calificative de credit nu înseamnă că toate deciziile Guvernului au fost corecte.

România nu are nevoie de un premier care să câștige disputa comunicării publice. Are nevoie de un premier care să poată demonstra că deciziile sale au produs rezultate și că sacrificiile cerute oamenilor au avut un scop clar, măsurabil și justificat.

Bolojan nu poate pretinde că toate reușitele sunt meritul său, iar toate problemele sunt moștenirea altora. Aceasta nu este responsabilitate de stat. Este o strategie de autoprotecție politică.

Grindeanu și PSD nu pot juca rolul opoziției în propria guvernare

Sorin Grindeanu are, la rândul său, o problemă majoră de credibilitate.

Liderul PSD critică efectele măsurilor economice și denunță consecințele unor politici pe care le consideră greșite. Dar PSD a participat la guvernare. Prin urmare, partidul nu poate fi scos din ecuația responsabilității doar pentru că, la un moment dat, interesele sale politice intră în conflict cu cele ale partenerilor.

Dacă social-democrații considerau că măsurile promovate erau nocive, trebuiau să explice public ce alternative au propus, ce decizii au contestat și ce au făcut concret pentru a împiedica rezultatele pe care acum le denunță.

Dacă au avertizat în interiorul coaliției, unde sunt dovezile și care au fost consecințele acelor avertismente? Dacă au susținut anumite decizii, de ce le critică acum? Dacă au acceptat compromisuri, cine le-a negociat și ce au obținut în schimb?

Acestea sunt întrebările la care Grindeanu trebuie să răspundă.

Nu este suficient să descoperi efectele austerității atunci când devine avantajos electoral. Nu este suficient să vorbești despre protejarea populației fără să prezinți un plan financiar realist. Și nu este suficient să denunți greșelile unui partener după ce ai participat la guvernarea alături de el.

PSD nu poate revendica simultan meritele puterii și inocența unui partid care nu ar fi avut nicio influență asupra deciziilor.

Dacă Grindeanu consideră că direcția economică a fost greșită, trebuie să explice partea de răspundere a propriului partid. Dacă pretinde că PSD avea soluții mai bune, trebuie să le prezinte integral, cu surse de finanțare, costuri și efecte estimate. Dacă nu poate face acest lucru, atacurile sale rămân vulnerabile la acuzația că urmăresc mai ales delimitarea de un bilanț politic incomod.

Nu poți să participi la guvernare și apoi să te prefaci că ai urmărit totul de pe margine.

Un război politic în care fiecare vrea să scape cu mâinile curate

Confruntarea dintre Bolojan și Grindeanu scoate la iveală o practică veche și toxică a politicii românești: atunci când trebuie împărțite funcțiile, partidele găsesc rapid motive să colaboreze; atunci când trebuie împărțită răspunderea, descoperă brusc diferențe ireconciliabile.

Când deciziile trebuie adoptate, compromisul este prezentat drept maturitate politică. Când apar nemulțumirile, același compromis este uitat, iar fiecare încearcă să se prezinte drept vocea lucidă care ar fi înțeles pericolele.

Această metodă nu mai poate fi acceptată ca normalitate.

Dacă guvernarea a fost comună, trebuie analizată contribuția fiecăruia. Dacă au existat conflicte, ele trebuie explicate. Dacă anumite măsuri au fost impuse împotriva voinței unuia dintre parteneri, acest lucru trebuie demonstrat. Dacă un partid a susținut decizii care au produs rezultate nefavorabile, trebuie să-și asume partea de responsabilitate.

Nu prin insinuări. Nu prin declarații selective. Nu prin atacuri lansate la momentul convenabil.

Ci prin documente, voturi, decizii bugetare și rezultate verificabile.

Românii au dreptul să știe cine a propus măsurile, cine le-a susținut, cine le-a contestat și cine a avut responsabilitatea efectivă pentru aplicarea lor. Acest bilanț nu poate fi înlocuit de o ceartă televizată între doi lideri care încearcă să câștige avantaj politic din propriile neînțelegeri.

Cine plătește pentru greșelile puterii? Tot cetățeanul

În spatele acestui conflict se află problema pe care niciun exercițiu de comunicare politică nu o poate face să dispară: consecințele economice ale deciziilor publice.

Când bugetul este sub presiune, efectele ajung la oameni prin taxe, servicii publice, investiții amânate, incertitudine economică și dificultăți de planificare pentru familii și companii. Atunci când statul nu își gestionează eficient resursele, cetățeanul nu are luxul de a se retrage din joc și de a da vina pe partenerul de coaliție.

El plătește, direct sau indirect, costul deciziilor.

De aceea, discuția despre deficit nu poate fi redusă la o dispută între două tabere. Trebuie analizate cauzele dezechilibrelor, structura cheltuielilor, evoluția veniturilor, eficiența investițiilor și rezultatele măsurilor adoptate. Trebuie verificat ce obligații financiare au rămas neachitate, ce fonduri europene sunt în pericol și ce angajamente pot fi îndeplinite în condiții realiste.

Iar cei care au administrat țara trebuie să explice ce au făcut pentru a evita agravarea problemelor.

Nu este suficient să ceri sacrificii. Trebuie să demonstrezi de ce sunt necesare, cum sunt distribuite și ce schimbă în bine.

Nu este suficient să promiți protecție socială. Trebuie să arăți cum poate fi finanțată.

Nu este suficient să invoci fondurile europene. Trebuie să dovedești că jaloanele sunt îndeplinite și că banii ajung efectiv în economie.

Aceasta este diferența dintre guvernare și propagandă.

Ajunge cu ipocrizia politică. România are dreptul la un bilanț complet

Ilie Bolojan și Sorin Grindeanu trebuie confruntați cu aceeași exigență. Niciunul nu trebuie absolvit de răspundere pe baza propriilor declarații și nici condamnat pentru fapte care nu sunt demonstrate. Dar amândoi trebuie să răspundă pentru deciziile pe care le-au luat, le-au susținut sau au avut obligația instituțională să le gestioneze.

Bolojan trebuie să explice rezultatele mandatului său, eficiența măsurilor adoptate și costurile sociale ale politicilor promovate.

Grindeanu trebuie să explice contribuția PSD la guvernare, compromisurile acceptate și diferența dintre deciziile pe care partidul le-a susținut atunci și criticile pe care le formulează acum.

Iar ambele tabere trebuie să prezinte un bilanț verificabil al politicilor bugetare, nu doar o colecție de argumente menite să arunce vina în curtea adversarului.

România nu este un laborator în care politicienii pot experimenta politici, apoi pot abandona responsabilitatea atunci când rezultatele nu le mai convin. Puterea presupune obligații. Funcțiile publice presupun răspundere. Iar participarea la guvernare presupune acceptarea unei evaluări oneste a propriului bilanț.

Cei doi lideri au dreptul să se critice. Au dreptul să-și explice diferențele și să conteste deciziile celuilalt. Dar nu au dreptul moral de a cere ca publicul să uite că au făcut parte din aceeași guvernare și că responsabilitatea trebuie stabilită pe baza faptelor, nu a intereselor de moment.

Verdictul politic îl dau rezultatele, nu conferințele de presă

România nu are nevoie de un concurs de declarații între Bolojan și Grindeanu. Are nevoie de un buget credibil, de cheltuieli controlate, de investiții eficiente și de politici care să nu transforme cetățeanul în plătitorul permanent al greșelilor administrației.

Dacă măsurile au fost bune, să fie demonstrate prin rezultate. Dacă au fost greșite, să fie recunoscute și corectate. Dacă au existat avertismente ignorate, să fie prezentate dovezile. Dacă au fost risipite resurse, să fie identificată răspunderea potrivit legii.

Fără această clarificare, fiecare nou atac politic nu face decât să adâncească neîncrederea publică.

Bolojan nu se poate ascunde în spatele cifrelor, iar Grindeanu nu se poate ascunde în spatele criticilor. Unul nu poate cere credit nelimitat pentru măsurile sale, iar celălalt nu poate cere exonerare pentru participarea partidului său la guvernare.

Când puterea a fost împărțită, răspunderea trebuie examinată la fel de serios.

Iar dacă cei doi cred că pot scăpa de întrebările incomode transformând guvernarea într-un schimb permanent de acuzații, se înșală. Oamenii au dreptul să ceară socoteală. Au dreptul să vadă cifrele. Au dreptul să știe cine a decis și cu ce rezultate.

Pentru că România nu este proprietatea nici a lui Bolojan, nici a lui Grindeanu și nici a partidelor pe care le reprezintă.

Țara nu este un trofeu de împărțit când câștigi puterea și nici o povară de aruncat în brațele celuilalt când vine nota de plată. Iar răspunderea pentru guvernare nu dispare doar pentru că începe campania de salvare a imaginii personale.

România merită mai mult decât această fugă permanentă de răspundere. Merită adevăr, transparență și oameni politici obligați să răspundă pentru propriile decizii.

Până atunci, războiul declarațiilor dintre Bolojan și Grindeanu nu este o soluție pentru criza de încredere. Este încă o demonstrație a motivului pentru care cetățenii au ajuns să privească promisiunile politice cu tot mai multă neîncredere.