Când un om rămâne în arest, iar controversele din jurul deciziilor judiciare se adâncesc, tăcerea nu mai este o opțiune. Când completurile de divergență apar în mod repetat într-un dosar atât de sensibil, societatea are dreptul să ceară explicații. Iar când miza este libertatea unui cetățean, nimeni nu are dreptul să pretindă că întrebările sunt interzise.

Călin Georgescu rămâne în arest preventiv. Curtea de Apel București a admis contestația procurorilor DIICOT și a înlăturat hotărârea prin care Tribunalul București decisese înlocuirea arestului preventiv cu arestul la domiciliu.

Aceasta este decizia instanței. Dar povestea nu se încheie aici. Dimpotrivă, de aici începe o dezbatere pe care România nu ar trebui să o mai evite: cât de solidă este justificarea privării de libertate și cât de mult poate cere un sistem judiciar societății să accepte fără întrebări decizii care provoacă o asemenea controversă?

Nu cerem privilegii pentru Călin Georgescu. Nu cerem ca legea să fie suspendată în favoarea lui. Nu cerem ca acuzațiile să fie ignorate. Cerem exact contrariul: ca legea să fie aplicată cu aceeași rigoare, aceleași garanții și același respect pentru drepturile fundamentale care ar trebui să protejeze orice cetățean al acestei țări.

Dacă principiile statului de drept sunt valabile numai atunci când nu deranjează autoritățile, atunci nu mai vorbim despre principii, ci despre simple declarații.

UNDE SUNT MOTIVELE CONCRETE PENTRU CARE TREBUIE SĂ RĂMÂNĂ ÎN AREST?

Aceasta este întrebarea centrală. Nu sloganurile, nu simpatiile politice și nici antipatiile față de persoana cercetată. Ci necesitatea reală a măsurii preventive.

Arestul preventiv nu este o pedeapsă anticipată. Nu este un instrument prin care autoritățile pot transmite un mesaj politic. Nu este o metodă de a demonstra forță. Este o măsură excepțională, care trebuie justificată prin circumstanțe concrete și actuale.

Dacă există riscul ca o persoană să fugă, instanța trebuie să examineze argumentele și probele relevante. Dacă există riscul influențării martorilor sau al obstrucționării anchetei, acesta trebuie evaluat pe baza unor elemente verificabile. Dacă o măsură mai puțin restrictivă poate răspunde riscurilor identificate, alternativa trebuie analizată serios.

În cazul lui Călin Georgescu, faptul că nu a plecat din România înainte de arestare nu demonstrează, de unul singur, că nu ar putea încerca să se sustragă justiției. Dar este un element pe care publicul îl poate invoca în dezbaterea privind riscul de fugă. La fel, absența unor indicii concrete privind un anumit risc nu poate fi înlocuită cu simple presupuneri.

Aici trebuie să insiste orice om care mai crede în drepturile fundamentale: nu este suficient să spui că o persoană trebuie să rămână în arest. Trebuie să demonstrezi de ce libertatea sa trebuie restrânsă în continuare.

Iar această demonstrație trebuie să fie individualizată, argumentată și supusă controlului judiciar. Nu poate fi înlocuită de gravitatea abstractă a acuzațiilor și nici de notorietatea celui cercetat.

DOUĂ COMPLETE DE DIVERGENȚĂ. DOUĂ OCAZII PENTRU MAI MULTĂ TRANSPARENȚĂ

Există un aspect care nu poate fi trecut cu vederea: recurgerea repetată la procedura completului de divergență în contextul deciziilor privind măsura preventivă.

Să fim exacți: completul de divergență este un mecanism legal, iar folosirea lui nu dovedește, prin ea însăși, existența unei înțelegeri sau a unei intervenții nelegitime. Un dezacord între judecători nu este o infracțiune și nici un indiciu automat de manipulare.

Dar de aici până la a pretinde că nimeni nu are voie să pună întrebări este o distanță uriașă.

Când judecătorii nu ajung la aceeași soluție într-o chestiune care privește libertatea unei persoane, dezacordul merită înțeles. Când situația se repetă, nevoia de explicații devine și mai puternică. Iar când hotărârea finală înseamnă continuarea detenției, societatea are dreptul să ceară o motivare riguroasă, care să arate de ce această măsură este considerată necesară.

De ce există opinii diferite? Care sunt argumentele decisive? De ce nu ar fi suficiente alternative mai puțin restrictive? Ce riscuri concrete justifică menținerea arestului preventiv?

Aceste întrebări nu subminează justiția. Dimpotrivă, ele exprimă exigența ca justiția să își îndeplinească responsabilitățile cu maximă rigoare.

Suspiciunea că un al treilea judecător ar fi introdus pentru a garanta un anumit rezultat nu poate fi prezentată drept fapt fără probe. Dar nici preocuparea publică provocată de repetarea acestor situații nu poate fi anulată printr-o simplă trimitere la procedură.

Legalitatea mecanismului nu scutește instituțiile de obligația de a explica deciziile luate prin intermediul lui.

O justiție cu adevărat puternică nu se teme de întrebări. Nu se ascunde în spatele prestigiului instituțional. Nu confundă critica argumentată cu atacul asupra statului de drept. Își motivează hotărârile și demonstrează, prin raționamente juridice, că drepturile fundamentale au fost respectate.

NU ACCEPTĂM IDEEA CĂ AUTORITATEA ÎNSEAMNĂ INFALIBILITATE

În România, cetățenilor li se cere să respecte legea. Și este corect să li se ceară acest lucru. Dar respectarea legii trebuie să înceapă chiar cu instituțiile care o aplică.

Judecătorii trebuie să fie independenți. Procurorii trebuie să își poată desfășura anchetele fără presiuni nelegitime. Instanțele trebuie să poată pronunța hotărâri fără ingerințe politice. Însă toate aceste garanții instituționale există pentru a proteja justiția, nu pentru a o transforma într-o autoritate scutită de orice critică.

Independența nu înseamnă infailibilitate. Definitiv nu înseamnă infailibil. Iar respectul pentru instanțe nu presupune renunțarea la dreptul de a analiza public consecințele deciziilor lor.

O societate democratică nu trebuie să accepte orbește hotărârile autorităților. Trebuie să poată examina argumentele, să ridice obiecții și să ceară explicații, fără ca fiecare întrebare să fie prezentată drept o amenințare la adresa instituțiilor.

În cazul Călin Georgescu, miza depășește disputa dintre susținători și adversari politici. Miza este principiul potrivit căruia drepturile fundamentale nu pot depinde de popularitatea unei persoane, de orientarea sa politică sau de reacțiile pe care le provoacă în societate.

Dacă un cetățean este popular, trebuie să beneficieze de lege. Dacă este detestat, trebuie să beneficieze de aceeași lege. Dacă este controversat, garanțiile procesuale nu dispar.

Drepturile fundamentale nu sunt premii pentru comportamentul politic și nici favoruri acordate celor care se bucură de simpatia autorităților.

TĂCEREA NU REZOLVĂ CRIZA DE ÎNCREDERE

Sistemul judiciar românesc nu își poate consolida credibilitatea cerând publicului să nu mai pună întrebări. Încrederea nu se obține prin autoritate formală și nici prin simpla repetare a faptului că procedurile au fost respectate.

Încrederea se câștigă prin consecvență, transparență în limitele legii, motivări solide și aplicarea acelorași standarde tuturor.

Cazul Călin Georgescu riscă să adâncească ruptura dintre instituții și o parte a societății. Nu pentru că fiecare suspiciune formulată în spațiul public ar fi automat adevărată, ci pentru că asemenea controverse nu pot fi rezolvate prin ignorarea lor.

Instituțiile trebuie să răspundă prin argumente juridice. Trebuie să explice necesitatea măsurii preventive și să arate de ce alternativele nu sunt suficiente. Trebuie să demonstreze că deciziile sunt rezultatul evaluării circumstanțelor concrete ale cauzei, nu al unor concluzii prestabilite.

Orice altă abordare riscă să transforme neîncrederea într-o criză și mai profundă.

Nu este nevoie de acuzații nedovedite pentru a cere responsabilitate. Nu este nevoie să declarăm că există un plan împotriva unei persoane pentru a solicita o justificare riguroasă a privării sale de libertate. Și nu este nevoie să atacăm fiecare magistrat pentru a afirma un principiu simplu: puterea judiciară trebuie exercitată în limitele legii și cu respectarea efectivă a drepturilor fundamentale.

LIBERTATEA UNUI OM NU ESTE UN INSTRUMENT DE DEMONSTRARE A PUTERII

Acesta trebuie să fie mesajul central al dezbaterii publice.

Nicio persoană nu trebuie să fie mai presus de lege. Dar nicio persoană nu trebuie nici să fie lipsită de libertate fără o justificare legală, necesară și proporțională. Cele două principii nu se contrazic. Ele se completează.

A cere examinarea riguroasă a motivelor pentru care Călin Georgescu rămâne în arest nu înseamnă a cere imunitate. Înseamnă a cere ca statul să își exercite puterea cu responsabilitate.

A critica repetarea completurilor de divergență nu înseamnă a declara că procedura este ilegală. Înseamnă a cere ca efectele sale asupra încrederii publice să fie luate în serios.

A pune sub semnul întrebării necesitatea arestului preventiv nu înseamnă a împiedica ancheta. Înseamnă a apăra principiul potrivit căruia libertatea individuală nu poate fi restrânsă mai mult decât permite legea și decât justifică împrejurările concrete.

Acestea nu sunt revendicări radicale. Sunt exigențe elementare ale unui stat de drept.

ESTE MOMENTUL CA JUSTIȚIA SĂ RĂSPUNDĂ PRIN ARGUMENTE, NU SĂ CEARĂ TĂCERE

Călin Georgescu rămâne în arest preventiv, iar hotărârea instanței trebuie respectată în ordinea juridică. Dar respectarea unei decizii nu interzice analiza critică a justificării sale și nici dezbaterea publică asupra modului în care este exercitată puterea judiciară.

Nu cerem verdictul dictat de stradă. Nu cerem ca instanțele să se supună presiunii politice. Cerem ca libertatea unui om să fie restrânsă numai în condițiile legii și pe baza unor motive concrete, explicate riguros.

Cerem ca prezumția de nevinovăție să fie tratată ca un principiu real. Cerem ca arestul preventiv să nu fie confundat cu pedeapsa. Cerem ca fiecare risc invocat să fie evaluat individual. Cerem ca orice hotărâre privind libertatea să reziste unei examinări serioase a argumentelor sale.

Și cerem ca repetarea unor proceduri care provoacă întrebări legitime să fie însoțită de explicații suficient de clare pentru ca publicul să poată înțelege raționamentul juridic al instanței.

Nu vrem o justiție care să răspundă așteptărilor unei tabere politice. Vrem o justiție care să răspundă legii, probelor și drepturilor fundamentale.

Aceasta este linia care nu trebuie abandonată. Nu pentru Călin Georgescu ca figură politică, ci pentru fiecare cetățean care ar putea ajunge mâine în aceeași situație.

Pentru că astăzi dezbaterea îl privește pe el. Mâine poate privi pe oricine.

Iar dacă libertatea individuală ajunge să fie privită ca o favoare pe care autoritățile o acordă sau o retrag fără explicații convingătoare, atunci problema nu mai este doar a unui singur dosar. Devine o problemă a întregii societăți.

Libertatea nu se negociază. Drepturile fundamentale nu se suspendă în funcție de simpatii politice. Iar justiția nu poate cere încredere oarbă atunci când tocmai deciziile sale sunt cele care trebuie să inspire încredere.

O instituție cu adevărat puternică nu se teme să fie întrebată de ce. O instituție cu adevărat credibilă răspunde prin argumente. Iar o justiție demnă de respect nu pretinde tăcere, ci demonstrează, prin fiecare hotărâre, că legea este mai presus de orice interes și de orice persoană.

Aceasta este exigența. Acesta este standardul. Și acesta este minimul pe care cetățenii au dreptul să îl ceară într-o Românie care se revendică a fi un stat de drept.

Sursa foto: Gândul