La Universitatea din București, libertatea academică arată impecabil în documentele oficiale. Pe hârtie, profesorii sunt protejați împotriva presiunilor, constrângerilor și persecuțiilor. În realitate, un profesor poate ajunge ținta unor afișe anonime lipite în campus, poate fi etichetat în termeni extrem de agresivi și poate fi prezentat studenților drept un pericol. Iar întrebarea care rămâne este simplă: unde este universitatea?

Cazul profesorului Radu Baltasiu ar trebui să fie un test major pentru Universitatea din București.

Nu pentru că un profesor trebuie să fie deasupra criticii.

Nu pentru că opiniile sale ar trebui să fie protejate de contraargumente.

Ci pentru că o universitate care pretinde că apără libertatea academică trebuie să o apere tocmai atunci când devine incomodă.

Potrivit relatării publicate pe 7 octombrie 2026, în zona Facultății de Sociologie și Asistență Socială au fost lipite materiale anonime care îl atacă pe profesorul Radu Baltasiu și solicită, în esență, o intervenție împotriva acestuia. Materialele conțin acuzații și calificări extrem de grave la adresa profesorului.

Autorii nu sunt identificați.

Iar acuzațiile nu trebuie confundate cu fapte stabilite de o instituție competentă.

Dar tocmai aici începe adevărata problemă.

Universitatea are o Cartă. O respectă și în practică?

Universitatea din București nu poate spune că nu știe ce înseamnă libertatea academică.

A scris negru pe alb.

Carta UB afirmă că libertatea academică a Universității și a membrilor comunității universitare este garantată. Mai mult, prevede că libertatea de expresie a personalului didactic nu poate fi îngrădită ca urmare a nemulțumirilor venite din partea unor organizații, culte sau autorități și că exercitarea acesteia nu poate atrage măsuri de constrângere administrativă.

Dar există un pasaj care, în contextul cazului Baltasiu, devine imposibil de ignorat.

Carta spune că apelul la blam public împotriva unui coleg pentru opiniile științifice exprimate este interzis.

Nu „descurajat”.

Nu „nerecomandat”.

Interzis.

Și Carta merge mai departe: în cazul unei asemenea conduite, fapta urmează să fie deferită Comisiei de Etică.

Așadar, întrebarea nu este dacă Universitatea din București are reguli.

Are.

Întrebarea este dacă aceste reguli sunt aplicate.

Când „libertatea academică” ajunge doar un slogan

Este foarte ușor să vorbești despre libertatea academică la o ceremonie festivă.

Este foarte ușor să o treci într-o Cartă.

Este foarte ușor să publici pe site că universitatea garantează libertatea de exprimare.

Mult mai greu este să aperi libertatea atunci când opinia exprimată te deranjează.

Atunci când profesorul nu se aliniază unei anumite sensibilități ideologice.

Atunci când spune lucruri pe care o parte dintre studenți sau colegi le consideră inacceptabile.

Atunci când devine ținta unei campanii de stigmatizare.

Acolo se vede dacă principiile sunt reale sau doar decor instituțional.

Universitatea din București afirmă oficial că își protejează membrii împotriva „ingerințelor, presiunilor și constrângerilor”, precum și împotriva cenzurii, manipulării și persecuțiilor. Codul de etică spune, la rândul său, că membrii Universității își pot exprima liber punctele de vedere personale în spațiul public.

Foarte bine.

Atunci să vedem cum funcționează aceste principii când persoana vizată este un profesor care nu se încadrează în ceea ce unii consideră discursul acceptabil.

Critica este legitimă. Linșajul de imagine nu este dezbatere academică

Să fim foarte clari: Radu Baltasiu nu trebuie protejat de critică.

Niciun profesor nu trebuie.

Dacă un student consideră că profesorul greșește, să spună.

Dacă un coleg consideră că teoriile sale sunt eronate, să le combată.

Dacă cineva consideră că anumite idei promovate de profesor sunt conservatoare, reacționare sau greșite, are dreptul să argumenteze public.

Asta este universitatea.

Dezbatere.

Contestație.

Argument.

Contraargument.

Dar un afiș anonim care îl prezintă pe un profesor în termeni insultători și cere „acțiune directă” împotriva sa nu seamănă prea mult cu o dezbatere academică. Materialul relatat de presă îl califică pe Baltasiu în termeni extrem de agresivi și invocă inclusiv acuzații privind presupusa sa activitate și ideologie.

Dacă există acuzații reale de hărțuire sau încălcări ale normelor universitare, acestea trebuie investigate.

Există instituții pentru asta.

Există proceduri.

Există Comisia de Etică.

Chiar Universitatea spune că această Comisie poate analiza abaterile de la etica universitară atât în urma sesizărilor, cât și prin autosesizare.

Atunci de ce ar trebui ca o acuzație să fie judecată pe stâlpii din campus?

De ce nu prin procedură? De ce prin stigmat?

Aici este întrebarea pe care Universitatea din București nu ar trebui să o evite.

Dacă cineva consideră că Radu Baltasiu a încălcat regulamentele universitare, există o cale.

Sesizare.

Investigație.

Probe.

Drept la apărare.

Decizie.

Asta înseamnă instituție.

Nu afișe anonime.

Nu etichetări.

Nu condamnări publice fără proces instituțional.

Pentru că, dacă acuzațiile sunt adevărate, instituția trebuie să le demonstreze și să acționeze conform regulamentelor.

Iar dacă sunt false sau exagerate, profesorul trebuie protejat împotriva unei campanii de stigmatizare.

În ambele situații, soluția este aceeași:

procedură, nu linșaj.

Și totuși, unde este reacția Universității?

Aici este punctul în care conducerea Universității din București trebuie să ofere răspunsuri.

Nu este suficient să existe o Cartă care spune că blamul public este interzis.

Nu este suficient să existe o Comisie de Etică.

Nu este suficient ca pe site-ul instituției să scrie că universitatea garantează libertatea academică.

Atunci când un profesor este atacat public chiar în spațiul universitar, comunitatea are dreptul să știe:

A fost sesizată conducerea?

A fost sesizată Comisia de Etică?

A fost analizat conținutul materialelor?

Consideră Universitatea că afișele încalcă propriile norme?

A fost deschisă vreo procedură?

Ce măsuri au fost luate?

Acestea nu sunt întrebări incomode.

Sunt întrebări elementare.

Ironia este aproape perfectă

Universitatea din București se prezintă drept o instituție atașată valorilor democrației și statului de drept. Carta sa spune că libertatea academică este garantată, iar Senatul afirmă că funcționează pe baza libertății academice, autonomiei universitare și transparenței.

În plus, chiar Facultatea de Sociologie și Asistență Socială îl listează pe Radu Baltasiu drept profesor al instituției.

Așadar, cazul nu privește un personaj din afara universității.

Privește un membru al comunității academice.

Iar dacă un membru al comunității poate fi transformat într-o țintă publică în interiorul campusului, atunci universitatea trebuie să explice cum își aplică propriile principii.

Pentru că altfel apare un paradox grotesc:

libertatea academică este garantată tuturor, cu excepția celor care deranjează.

Cea mai periculoasă formă de cenzură nu este întotdeauna interdicția

Cenzura modernă nu trebuie să arate neapărat ca un ordin oficial.

Uneori arată ca intimidare.

Ca stigmatizare.

Ca presiune socială.

Ca frica de a vorbi.

Ca avertisment transmis celorlalți: „uite ce pățești dacă ai o opinie greșită”.

Într-o universitate, acest mecanism este cu atât mai grav.

Pentru că universitatea ar trebui să fie unul dintre puținele locuri în care ideile pot fi testate fără ca omul care le formulează să fie transformat automat în dușman.

Dacă studenții învață că anumite idei pot fi combătute prin argumente, universitatea își face datoria.

Dacă învață că anumite persoane trebuie „demascate”, „evitate” sau reduse la etichete, atunci nu mai vorbim despre educație în sensul deplin al cuvântului.

Universitatea trebuie să aleagă între principii și confort

Radu Baltasiu poate fi criticat.

Poate fi contrazis.

Poate fi contestat.

Dar dacă Universitatea din București chiar crede în propria Cartă, atunci nu poate trata indiferent o situație în care un profesor este supus unui atac public de această natură.

Mai ales când propriile sale norme spun că apelul la blam public împotriva unui coleg pentru opiniile științifice este interzis.

Aici nu mai este vorba doar despre Radu Baltasiu.

Este vorba despre fiecare profesor care va avea mâine o opinie nepopulară.

Despre fiecare student care va pune o întrebare incomodă.

Despre fiecare cercetător care va contrazice un consens.

Despre fiecare intelectual care va spune ceva ce o parte a comunității nu vrea să audă.

Dacă libertatea există numai pentru opiniile convenabile, atunci nu mai este libertate.

Universitatea din București trebuie să răspundă

Conducerea UB are ocazia să demonstreze că principiile din Carta Universității nu sunt simple formulări administrative.

Poate să explice ce s-a întâmplat.

Poate să spună dacă incidentul este investigat.

Poate să precizeze dacă au fost sesizate structurile competente.

Poate să arate că aceeași regulă se aplică tuturor, indiferent de orientarea ideologică.

Și poate demonstra că, într-o universitate serioasă, un profesor este combătut prin argumente și proceduri, nu transformat într-o țintă de campanie anonimă.

Până atunci, rămâne o întrebare care nu poate fi ocolită:

Cât valorează libertatea academică a Universității din București dacă este apărată doar în documente, dar devine vulnerabilă exact atunci când cineva exprimă opinii controversate?

Pentru că o universitate nu-și dovedește atașamentul față de libertatea de exprimare atunci când protejează opiniile populare.

Și-o dovedește atunci când are curajul să protejeze dreptul de a vorbi și al celui pe care majoritatea nu vrea să-l audă.