România de după 1989 nu a pornit de la zero. În timp ce milioane de oameni priveau cu speranță spre libertate, în spatele scenei se contura deja o nouă distribuție a influenței.

Au dispărut instituțiile comuniste, dar nu au dispărut peste noapte oamenii, relațiile, reflexele și rețelele construite înainte de Revoluție. Iar una dintre cele mai incomode întrebări ale ultimelor trei decenii rămâne aceasta: cine a avut realmente puterea de a defini România după căderea lui Ceaușescu?

Răspunsul nu se află într-un singur partid și nici în biroul unui singur politician.

Trebuie căutat și în lumea intelectuală, în organizațiile nou-create, în presă, în fundații, în finanțările externe și în cercurile de influență care au început să capete o forță considerabilă exact în momentul în care România își căuta noua identitate.

Revoluția s-a terminat. Lupta pentru influență abia începea

În decembrie 1989, regimul comunist s-a prăbușit. Dar o societate nu se schimbă doar prin înlocuirea unei conduceri politice.

Cine controlează ideile, informația, instituțiile culturale și discursul public poate influența direcția unei țări fără să câștige vreodată alegeri.

În acest context trebuie privită apariția Grupului pentru Dialog Social, una dintre cele mai importante structuri intelectuale ale României postcomuniste.

GDS s-a constituit imediat după Revoluție și a reunit personalități care aveau să devină extrem de influente în cultura, presa și politica românească. Printre acestea s-au numărat Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Mircea Dinescu.

Dar există un detaliu care continuă să provoace întrebări: legătura timpurie cu Silviu Brucan.

Brucan nu era un oarecare observator al tranziției. Provenea direct din aparatul comunist și devenise una dintre figurile importante ale noii puteri instalate după Revoluție.

Faptul că a sprijinit obținerea sediului GDS nu dovedește existența unei conspirații. Dar este un fapt istoric care merită analizat, nu șters din fotografie.

De la Brucan la Soros

Aici începe partea și mai controversată a poveștii.

La începutul anilor ’90, România devenise terenul unor transformări masive. Instituțiile erau fragile, societatea civilă abia se forma, iar Occidentul căuta să sprijine apariția unor structuri capabile să înlocuiască vechile mecanisme ale statului totalitar.

George Soros a intrat rapid în acest peisaj.

Finanțarea organizațiilor neguvernamentale, a proiectelor educaționale, a cercetării și a altor inițiative ale societății civile a avut efecte reale asupra societății românești.

Susținătorii spun că aceasta a însemnat sprijin pentru democrație.

Criticii întreabă altceva:

Când finanțezi o rețea de organizații, intelectuali și proiecte timp de decenii, finanțezi doar societatea civilă sau contribui și la definirea direcției politice și culturale a unei țări?

Este o întrebare legitimă.

Dar trebuie făcută o distincție esențială: existența finanțărilor și a relațiilor instituționale poate fi verificată; afirmația că acestea au constituit o comandă centralizată asupra României necesită probe distincte.

Problema nu este existența unei fundații. Problema este puterea pe care o poate produce o rețea

Influența modernă nu funcționează neapărat prin ordine scrise.

Funcționează prin oameni care se cunosc, prin instituții care colaborează, prin publicații care stabilesc agenda, prin proiecte finanțate, prin burse, prin conferințe, prin promovarea anumitor idei și prin accesul privilegiat la spațiul public.

Așa se construiesc elitele.

Și aici se află una dintre marile vulnerabilități ale României postcomuniste: cine a stabilit ce înseamnă „modernizare” și cine a decis care idei sunt acceptabile și care trebuie împinse la marginea discursului public?

Pentru unii, răspunsul este simplu: România trebuia ruptă definitiv de comunism și orientată către Occident.

Pentru alții, procesul a produs o nouă formă de conformism ideologic, în care anumite grupuri intelectuale au ajuns să se comporte ca arbitri ai normalității publice.

Adevărul poate fi mai complicat decât ambele tabere.

Liiceanu și noua autoritate intelectuală

Gabriel Liiceanu este una dintre figurile centrale ale acestei transformări.

Filosof, editor și personalitate publică, Liiceanu a avut o influență considerabilă asupra culturii române de după 1989. Prin Editura Humanitas, prin aparițiile publice și prin pozițiile sale civice, el a contribuit la formarea gustului cultural și a discursului intelectual al unei întregi generații.

Pentru admiratori, aceasta este contribuția unui intelectual care a ajutat România să se desprindă de comunism.

Pentru critici, problema este tocmai acumularea acestei autorități: un cerc relativ restrâns de intelectuali a ajuns să aibă o capacitate enormă de a stabili cine reprezintă „Europa”, cine reprezintă „democrația” și cine este suspect de nostalgii autoritare.

Aici merită purtată o dezbatere serioasă.

Nu despre persoane ca ținte.

Ci despre mecanismele prin care se construiește autoritatea într-o societate.

România între două elite

După 1989, România nu a avut parte de o singură elită.

Au existat foști nomenclaturiști care s-au reinventat. Au existat tehnocrați. Au existat intelectuali anticomuniști. Au existat oameni de afaceri. Au existat activiști ai societății civile. Au existat politicieni formați în vechiul sistem și politicieni formați în Occident.

Toți au concurat pentru influență.

De aceea este prea simplu să afirmăm că o singură organizație sau un singur miliardar străin a „controlat România”.

Dar este la fel de simplu să pretindem că rețelele de influență nu au existat.

Ele au existat și există în orice societate.

Întrebarea importantă este câtă putere au acumulat și prin ce mecanisme au exercitat-o.

De ce trecutul lui Brucan încă provoacă nervozitate?

Silviu Brucan este una dintre cheile acestei discuții tocmai pentru că reprezintă paradoxul tranziției românești.

Un om format în sistemul comunist a devenit, după 1989, participant la construcția noii ordini.

Acesta este unul dintre marile paradoxuri ale Revoluției Române: cei care au ieșit din sistem și cei care au contestat sistemul au ajuns uneori să coexiste în aceeași arhitectură politică și intelectuală.

Nu este o particularitate românească. Tranzițiile din Europa de Est au fost pline de asemenea contradicții.

Dar România a plătit un preț important: lipsa unei rupturi clare cu trecutul a alimentat permanent suspiciunea că noua ordine nu a fost chiar atât de nouă pe cât s-a spus.

Când finanțarea externă devine influență?

Aceasta este poate cea mai incomodă întrebare.

O societate civilă finanțată din exterior nu este automat o societate civilă „trădătoare”.

Dar nici finanțarea nu este un act lipsit de consecințe.

Cine finanțează proiecte poate contribui la stabilirea priorităților. Cine finanțează cercetarea poate influența temele cercetate. Cine susține organizații poate contribui la consolidarea anumitor grupuri de experți.

Aceasta nu înseamnă automat control.

Înseamnă influență potențială.

Iar într-o democrație matură, influența trebuie discutată transparent.

Marea întrebare pe care România încă o evită

Poate că adevărata problemă nu este Soros.

Nici Brucan.

Nici Liiceanu.

Nici GDS.

Problema este lipsa unei radiografii complete a modului în care s-a format puterea în România după 1989.

Cine a finanțat ce?

Cine cu cine a colaborat?

Cine a intrat în politică?

Cine a ajuns în instituții?

Cine a controlat publicații și edituri?

Cine a beneficiat de burse și proiecte?

Cine a avut acces la factorii de decizie?

Și, mai ales, care dintre aceste relații au fost simple colaborări și care au produs influență politică reală?

Fără răspunsuri documentate la aceste întrebări, România va rămâne condamnată să se certe între două extreme: conspiraționismul total și negarea totală a oricărei rețele de influență.

Istoria nu trebuie nici idolatrizată, nici cosmetizată

După mai bine de trei decenii, a venit momentul ca perioada de început a tranziției să fie analizată fără idolii și fără demonii ei.

Dacă anumite elite au contribuit la democratizarea României, acest lucru trebuie recunoscut.

Dacă anumite relații sau finanțări au produs dependențe, acestea trebuie cercetate.

Dacă foști oameni ai sistemului au avut un rol disproporționat în noua ordine, trebuie spus.

Dacă organizațiile societății civile au avut un rol benefic, trebuie spus și acest lucru.

Dar România nu are nevoie de mitologii.

Are nevoie de documente.

Pentru că adevărata problemă nu este dacă un grup de intelectuali a fost „bun” sau „rău”.

Adevărata întrebare este mult mai incomodă:

cine a avut puterea să decidă în ce direcție merge România după 1989 și cât din această putere a fost exercitată la vedere?

Această întrebare rămâne deschisă.

Iar până când arhivele, finanțările, relațiile și deciziile nu vor fi puse cap la cap, povestea tranziției românești va continua să fie scrisă mai degrabă de tabere decât de istorici.