Mamaia nu a ajuns în situația de astăzi din cauza turiștilor, a vremii sau a concurenței din Bulgaria și Grecia.

Stațiunea a fost transformată, decenii la rând, prin decizii administrative, privatizări, vânzări de terenuri, proiecte urbanistice și intervenții publice care au schimbat radical locul. Iar responsabilitatea nu poate fi pusă exclusiv în sarcina unei singure administrații sau a unui singur partid.

PSD, PNL și celelalte formațiuni care au avut, în diferite perioade, oameni la conducerea administrației locale, județene sau centrale au avut ocazia să intervină asupra problemelor stațiunii. Rezultatul, văzut astăzi, este un amestec de clădiri istorice abandonate, beton, aglomerație sezonieră, terenuri disputate și o infrastructură turistică lipsită de o viziune coerentă.

Mamaia nu este doar victima trecerii timpului.

Este și rezultatul unor decizii luate de oameni care au administrat-o.

De la stațiunea emblemă la terenul care trebuia valorificat

Înainte de 1989, Mamaia era una dintre principalele destinații turistice ale României. După schimbarea regimului, întrebarea esențială ar fi trebuit să fie simplă:

Cum modernizăm stațiunea fără să-i distrugem identitatea?

În schimb, în deceniile care au urmat, o parte importantă a patrimoniului și a terenurilor a intrat într-un complicat proces de privatizare și tranzacționare.

Hotelurile, terenurile și clădirile au devenit active economice. Unele au fost modernizate, altele au fost abandonate, iar altele au ajuns în centrul unor litigii sau controverse.

În locul unei strategii unitare pentru Mamaia, dezvoltarea a ajuns să fie fragmentată între interese publice, interese private și administrații care s-au succedat fără să rezolve problemele acumulate.

Radu Mazăre și modelul care a schimbat definitiv fața stațiunii

Nu poate fi discutată istoria recentă a Mamaiei fără administrația Radu Mazăre.

În perioada în care acesta a condus municipiul Constanța, stațiunea a trecut prin transformări majore. S-au făcut investiții și intervenții care au schimbat imaginea zonei, dar au existat și numeroase controverse legate de modul în care patrimoniul public și terenurile au fost administrate.

Într-un dosar privind vânzarea unor terenuri din Mamaia, procurorii DNA au susținut că anumite suprafețe au fost vândute la valori subevaluate și au calculat un prejudiciu pentru municipiu. Radu Mazăre a fost condamnat în primă instanță în acel dosar, însă ulterior a fost achitat definitiv de Curtea de Apel Constanța. Aceste elemente trebuie prezentate distinct: acuzațiile procurorilor nu sunt echivalente cu o condamnare definitivă.

Dar chiar și dincolo de dosarele penale, rămâne întrebarea administrativă:

Ce a câștigat pe termen lung Mamaia din această dezvoltare?

Astăzi, răspunsul nu este unul confortabil.

Când patrimoniul istoric a ajuns să fie tratat ca o marfă

Poate că niciun exemplu nu este mai puternic decât Palatul Regal din Mamaia.

Monumentul a fost vândut în 2003 de societatea de stat Mamaia SA către o companie privată, fără exercitarea dreptului de preempțiune al statului, potrivit hotărârilor instanțelor. În 2022, Înalta Curte a confirmat anularea vânzării.

Clădirea, construită în perioada interbelică și legată de istoria familiei regale, a ajuns să fie grav degradată. Mai mult de jumătate din construcție a fost distrusă într-un incendiu în 2012.

Este greu de găsit o imagine mai potrivită pentru eșecul administrării patrimoniului românesc:

un monument istoric ajunge vândut, se degradează, este abandonat, iar statul trebuie, în cele din urmă, să intervină pentru a încerca să repare ceea ce instituțiile sale au permis să se întâmple.

În 2024, Guvernul a anunțat alocarea a 5,7 milioane de lei pentru preluarea, conservarea și restaurarea monumentului.

Cu alte cuvinte, după ce patrimoniul public a fost pierdut printr-un proces de privatizare declarat ulterior ilegal de instanțe, contribuabilul român trebuie să finanțeze recuperarea lui.

Pasarela veche: un simbol îngropat sub nisip

Istoria pasarelei din Mamaia este la fel de greu de ignorat.

Construită în perioada interbelică și devenită unul dintre simbolurile stațiunii, vechea pasarelă s-a degradat după 1989. A fost deteriorată și, în cele din urmă, a ajuns îngropată în urma lucrărilor de lărgire a plajei.

În loc să existe o strategie de conservare a unui element care făcea parte din identitatea turistică a stațiunii, Mamaia a primit o nouă pasarelă.

Și aceea a avut propriile probleme.

Investiția publică nu a devenit un nou simbol durabil al stațiunii, ci încă un exemplu despre dificultatea autorităților de a transforma banii publici în proiecte care să reziste timpului.

Mamaia a fost lărgită, dar nu și regândită

Extinderea plajelor a schimbat radical configurația litoralului.

Suprafața de nisip a crescut, dar asta nu a rezolvat problemele de fond ale stațiunii.

O plajă mai mare nu înseamnă automat o stațiune mai bine administrată.

Dacă în spatele plajei există trafic, infrastructură insuficientă, construcții fără o viziune urbanistică unitară și clădiri istorice abandonate, simpla creștere a suprafeței de nisip nu poate reprezenta o strategie turistică.

Mamaia avea nevoie de un proiect pe termen lung.

A primit, în schimb, o succesiune de proiecte.

Betonul a câștigat în fața identității stațiunii

Una dintre cele mai vizibile probleme ale Mamaiei este transformarea urbanistică.

Stațiunea care odinioară era asociată cu spații verzi, hoteluri și arhitectură coerentă a devenit, în multe zone, un teritoriu dominat de construcții și dezvoltări imobiliare.

Problema nu este existența investițiilor private în sine.

Problema este absența unei imagini de ansamblu.

Un oraș turistic nu poate fi construit doar prin adăugarea, una lângă alta, a unor clădiri autorizate.

Are nevoie de infrastructură, spații verzi, transport, parcări, acces la plajă, protejarea patrimoniului și reguli urbanistice care să fie respectate pe termen lung.

În Mamaia, dezvoltarea imobiliară a fost, în anumite perioade, mult mai rapidă decât capacitatea administrației de a controla efectele ei.

PSD, PNL și responsabilitatea care nu poate fi pasată la nesfârșit

Aici apare problema politică.

De-a lungul timpului, administrația Constanței și instituțiile județene și centrale au fost conduse de oameni proveniți din formațiuni politice diferite.

Fiecare generație de politicieni a avut explicațiile sale.

Unii au vorbit despre modernizare.

Alții despre investiții.

Alții despre dezvoltare imobiliară și atragerea capitalului privat.

Dar după mai bine de trei decenii, întrebarea care rămâne este mult mai simplă:

Cine și-a asumat responsabilitatea pentru rezultatul final?

Pentru că o stațiune nu se măsoară în numărul de autorizații emise.

Nu se măsoară nici în numărul de metri pătrați construiți.

Și nici în valoarea tranzacțiilor imobiliare.

Se măsoară în ceea ce vede turistul când ajunge acolo.

Iar imaginea Mamaiei de astăzi este una profund contradictorie.

Există hoteluri moderne lângă clădiri abandonate.

Există investiții private importante lângă monumente istorice degradate.

Există plaje extinse lângă infrastructură care nu ține pasul cu dezvoltarea.

Există proiecte spectaculoase lângă probleme care au rămas nerezolvate ani de zile.

Și administrațiile de după Mazăre au avut șansa lor

Ar fi însă incorect ca întreaga poveste să fie pusă exclusiv pe seama administrației Mazăre.

După plecarea acesteia, au existat alte administrații și alte majorități politice.

Problemele au rămas.

Mai mult, în 2023, AGERPRES relata despre un proiect aprobat de Consiliul Local Constanța privind vânzarea prin licitație a unei suprafețe de teren din Mamaia, în timp ce USR acuza administrația condusă de primarul PNL Vergil Chițac și consilierii PNL și PSD de continuarea unei politici pe care formațiunea o considera nocivă pentru stațiune. Aceste acuzații aparțin USR și trebuie tratate ca atare, nu ca fapte judiciare stabilite.

În 2025, Primăria Constanța anunța din nou proiecte privind vânzarea prin licitație publică a unor terenuri din Mamaia aflate în proprietatea privată a municipiului.

Asta arată că problema nu poate fi redusă la trecut.

Modelul administrativ bazat pe valorificarea terenurilor continuă să existe.

Cine răspunde pentru ceea ce s-a pierdut?

Este foarte ușor ca fiecare administrație să spună că problemele au fost create de cea de dinainte.

Este mult mai greu să răspundă cineva la întrebarea:

Ce facem acum?

Palatul Regal a trebuit recuperat de stat.

Cazinoul a ajuns o umbră a ceea ce a fost.

Vechea pasarelă a dispărut din peisaj.

Alte clădiri istorice au fost lăsate să se degradeze.

Iar Mamaia continuă să fie tratată în mare măsură ca o sumă de proiecte și proprietăți, nu ca un ansamblu turistic care trebuie protejat și dezvoltat coerent.

Aceasta este, probabil, cea mai mare problemă a administrațiilor succesive:

au administrat bucăți din Mamaia, dar au eșuat să apere Mamaia ca întreg.

O stațiune nu poate fi privatizată bucată cu bucată fără să-și piardă identitatea

Privatizarea nu este, în sine, problema.

Investițiile private nu sunt problema.

Nici dezvoltarea imobiliară nu este problema în sine.

Problema apare atunci când administrația publică nu mai stabilește clar unde se termină interesul privat și unde începe interesul public.

O stațiune turistică are nevoie de dezvoltatori, dar are nevoie și de reguli.

Are nevoie de hoteluri, dar și de patrimoniu.

Are nevoie de plaje, dar și de spații verzi.

Are nevoie de investiții, dar și de o strategie.

Mamaia a primit multe dintre primele elemente.

A dus lipsă, prea mult timp, de ultimul.

Nota de plată rămâne la stat și la contribuabil

Ironia întregii povești este că statul pare să apară mereu la final.

Când un activ public este privatizat, se invocă eficiența proprietății private.

Când un monument se degradează, statul este chemat să-l salveze.

Când o infrastructură publică nu mai funcționează, tot statul trebuie să plătească.

Când un proiect urbanistic produce efecte negative, autoritățile sunt cele care trebuie să repare infrastructura.

Iar când o clădire istorică ajunge ruină, nota de plată ajunge din nou la contribuabil.

Palatul Regal din Mamaia este exemplul cel mai puternic: după o vânzare declarată ilegală de instanțe, statul a ajuns să aloce bani pentru recuperarea și salvarea monumentului.

Mamaia nu a fost distrusă într-o singură zi

Nu există un singur vinovat pentru transformarea Mamaiei.

Există însă o succesiune de decizii.

De privatizări.

De autorizații.

De vânzări.

De proiecte.

De administrații.

De promisiuni.

Și, mai ales, de ani în care autoritățile au avut posibilitatea să corecteze direcția, dar problemele s-au acumulat.

De aceea, povestea Mamaiei nu este doar povestea unei stațiuni care s-a degradat.

Este povestea modului în care administrația publică poate pierde, puțin câte puțin, controlul asupra unui loc care ar fi trebuit să reprezinte unul dintre cele mai importante branduri turistice ale României.

Mamaia nu duce lipsă de terenuri valoroase.

Nu duce lipsă de investitori.

Nu duce lipsă de turiști.

Și nici măcar de bani publici nu a dus lipsă.

Ceea ce i-a lipsit, în mod repetat, a fost o administrație capabilă să privească stațiunea ca pe un întreg și să pună interesul public deasupra ciclurilor electorale și al proiectelor de moment.

Iar ruinele rămase astăzi în mijlocul uneia dintre cele mai scumpe stațiuni de pe litoral sunt mărturia vizibilă a acestei incapacități.

Mamaia nu a ajuns aici peste noapte. A fost transformată, an după an, de decizii administrative luate de oameni care au avut puterea să-i schimbe destinul.

Iar responsabilitatea pentru acest eșec nu poate fi trecută la nesfârșit de la o administrație la alta.