Un actor este invitat să vorbească despre școală, valori și identitate națională. Apare o petiție împotriva lui. Primarul spune că s-a implicat. Primăria își retrage asocierea cu liceul, iar conferința este anulată. Dincolo de numele Dan Puric, cazul de la Bacău ridică o întrebare incomodă: cât de solidă mai este libertatea de exprimare atunci când o opinie controversată devine suficientă pentru ca o administrație publică să intervină?

Cazul Dan Puric de la Bacău nu mai este doar despre un actor, un liceu sau o conferință anulată.

Este despre libertatea de a vorbi.

Și, poate mai important, este despre dreptul publicului de a asculta o opinie cu care nu este obligatoriu să fie de acord.

Dan Puric fusese invitat să participe la aniversarea a 105 ani de existență a Colegiului Național „Vasile Alecsandri” din Bacău, unde urma să susțină conferința „Școala ca salvare a spiritului național”. În program mai figurau și alte manifestări cu tematică religioasă și culturală.

Apoi a apărut petiția.

Inițiatorii au susținut că Puric are dreptul să vorbească, dar nu într-o școală publică, invocând caracterul laic și neutru al instituției.

Este o poziție pe care oricine are dreptul să o exprime.

Dar exact aici începe problema.

Poți protesta împotriva unei opinii. Dar poți împiedica exprimarea ei?

Într-o societate democratică, libertatea de exprimare nu este rezervată opiniilor confortabile.

Nu este nevoie să fii de acord cu Dan Puric pentru a apăra dreptul acestuia de a-și exprima opiniile.

De fapt, tocmai opiniile controversate sunt testul real al libertății de exprimare.

Este foarte ușor să aperi libertatea cuiva atunci când spune lucruri cu care ești de acord. Mult mai dificil este să o aperi atunci când discursul respectiv te irită, te contrazice sau intră în conflict cu propriile tale convingeri.

Aici apare întrebarea fundamentală pentru administrația municipiului Bacău:

Dacă o petiție împotriva unui invitat este suficientă pentru ca un eveniment să fie retras, ce se întâmplă data viitoare?

Cine stabilește care opinii sunt acceptabile?

Cine stabilește care opinii sunt prea controversate pentru o instituție publică?

Și, mai ales, unde este trasată linia dintre neutralitatea școlii și eliminarea vocilor incomode?

Primarul spune că s-a implicat

Unul dintre cele mai importante elemente ale acestui caz este implicarea administrației locale.

Primarul Lucian Stanciu-Viziteu a confirmat public că s-a implicat în gestionarea situației. Ulterior, în Consiliul Local, a fost anunțată retragerea proiectului Primăriei privind asocierea cu Colegiul „Vasile Alecsandri” pentru evenimentul aniversar.

Ulterior, conducerea colegiului a renunțat la colaborarea cu Dan Puric.

Cronologia este esențială.

Invitație → petiție → implicarea primarului → retragerea asocierii Primăriei → anularea conferinței.

Nu este o simplă dispută pe Facebook.

Există o intervenție administrativă confirmată public și o consecință concretă asupra programului evenimentului.

Iar tocmai acest lucru transformă cazul într-o problemă mult mai largă decât simpla prezență sau absență a lui Dan Puric.

„Are dreptul să vorbească, dar nu aici”

Poate cel mai relevant argument al celor care au contestat invitația este tocmai acesta: Dan Puric are dreptul să vorbească, însă nu într-o școală publică.

Dar această formulă deschide o problemă dificilă.

Dacă omul are dreptul să vorbească, de ce trebuie stabilit că anumite spații publice îi sunt închise în funcție de conținutul opiniilor sale?

Desigur, o instituție de învățământ are reguli proprii. Caracterul laic și obligația de neutralitate a școlii sunt argumente care pot fi dezbătute legitim.

Însă neutralitatea nu ar trebui confundată automat cu absența opiniilor controversate.

O instituție poate prezenta o opinie fără să o transforme în adevăr oficial.

Un elev poate asculta o idee fără să fie obligat să o adopte.

Un profesor poate modera o dezbatere fără să susțină toate opiniile exprimate.

Iar un public poate spune „nu sunt de acord” fără ca vorbitorul să fie împiedicat să vorbească.

Asta înseamnă, în fond, libertatea de exprimare.

Problema nu este Dan Puric. Problema este precedentul

Să presupunem că mâine un alt invitat este considerat prea conservator.

Sau prea progresist.

Sau prea religios.

Sau prea critic față de Uniunea Europeană.

Sau prea critic față de Guvern.

Sau prea apropiat de o anumită ideologie.

Apare o petiție.

Se strâng semnături.

Se creează presiune publică.

Administrația intervine.

Evenimentul este retras.

Unde se oprește acest mecanism?

Aceasta este întrebarea pe care cazul Bacău o pune în mod legitim.

Pentru că libertatea de exprimare nu poate depinde de popularitatea vorbitorului.

Dacă principiul este că numai opiniile acceptate de majoritatea momentului pot fi exprimate în spațiul public, atunci nu mai vorbim despre libertate de exprimare în sens deplin.

Vorbim despre libertatea de a spune ceea ce nu deranjează pe nimeni.

Iar aceasta nu este o libertate prea greu de apărat.

Administrația publică nu ar trebui să devină arbitru al opiniilor

Aici se află cea mai importantă critică ce poate fi adresată administrației Viziteu.

Primăria are responsabilități administrative. Nu este însă rolul administrației locale să devină arbitrul ideilor care pot sau nu pot fi auzite de cetățeni.

Dacă există încălcări ale legii, ele trebuie sancționate prin procedurile prevăzute de lege.

Dacă există probleme privind organizarea unui eveniment într-o școală, acestea pot fi analizate și rezolvate instituțional.

Dar dacă problema este pur și simplu că un invitat exprimă opinii contestate de o parte a societății, atunci intervenția administrației într-o asemenea situație trebuie privită cu maximă atenție.

Pentru că administrația nu trebuie să protejeze cetățenii de idei.

Administrația trebuie să protejeze cadrul în care cetățenii pot să audă idei diferite și să decidă singuri ce cred.

O societate liberă nu se teme de dezbatere

Dan Puric poate fi criticat.

Poate fi contrazis.

Poate fi contestat.

Poate fi huiduit, dacă publicul consideră că merită huiduit.

Pot fi organizate dezbateri în care opiniile lui să fie combătute punct cu punct.

Dar toate acestea sunt forme de exprimare.

Ceea ce devine problematic este atunci când răspunsul la o opinie nu mai este o altă opinie, ci eliminarea posibilității ca prima opinie să fie auzită.

În cazul de la Bacău, tocmai această diferență trebuie discutată.

Nu dacă Dan Puric are dreptate.

Nu dacă publicul trebuie să fie de acord cu el.

Ci dacă un stat democratic și administrațiile sale locale ar trebui să contribuie la închiderea unei tribune pentru un vorbitor deoarece opiniile sale au devenit obiectul unei campanii publice.

Astăzi este Dan Puric. Mâine poate fi oricine

Acesta este poate cel mai important lucru pe care administrația Bacăului ar trebui să îl înțeleagă.

Libertățile fundamentale nu sunt testate atunci când trebuie protejate opiniile majoritare.

Sunt testate atunci când trebuie protejată exprimarea unei opinii pe care o parte importantă a publicului o respinge.

Dacă libertatea de exprimare este condiționată de aprobarea unei administrații, a unei petiții sau a unei majorități conjuncturale, atunci libertatea devine fragilă.

Astăzi poate fi vorba despre Dan Puric.

Mâine poate fi vorba despre un activist de stânga.

Poimâine despre un preot.

Apoi despre un jurnalist.

Sau despre un profesor care critică administrația locală.

Principiul trebuie să fie același.

Nu trebuie să fii de acord cu omul pentru a apăra dreptul lui de a vorbi.

Bacăul are nevoie de mai multă dezbatere, nu de mai puțină

Un liceu care își sărbătorește 105 ani de existență ar trebui să fie, prin însăși natura sa, un spațiu în care ideile sunt discutate.

Elevii trebuie să învețe să pună întrebări.

Să contrazică.

Să argumenteze.

Să verifice.

Să respingă.

Să accepte.

Să gândească.

Nu să învețe că anumite idei trebuie eliminate înainte de a putea fi auzite.

Dacă administrația locală consideră că o anumită opinie este greșită, poate spune acest lucru.

Dacă un ONG consideră că un invitat nu ar trebui să participe, poate protesta.

Dacă elevii sau profesorii nu sunt de acord, pot critica.

Dar într-o societate liberă, răspunsul la discurs trebuie să fie, în primul rând, mai mult discurs.

Nu reducerea la tăcere.

Iar cazul Dan Puric de la Bacău lasă tocmai această întrebare în urmă:

Cine a câștigat prin anularea unei conferințe — neutralitatea școlii sau reflexul de a elimina o voce devenită incomodă?

Răspunsul nu ar trebui să fie decis de o petiție, de o administrație sau de o majoritate politică.

Ar trebui să îl dea dezbaterea publică.

Pentru că libertatea de exprimare nu valorează mare lucru dacă este garantată doar celor cu care suntem de acord.