România pare să fi descoperit din nou rețeta perfectă pentru a transforma un adversar politic într-un simbol: cătușe, mascați, percheziții, camere de televiziune și, în final, arest preventiv.

Călin Georgescu a fost reținut de DIICOT pentru 24 de ore, după perchezițiile de la locuința sa, iar procurorii au cerut arestarea preventivă pentru 30 de zile. Tribunalul București a respins însă cererea și a dispus control judiciar pentru 60 de zile.

Numai că procurorii nu s-au mulțumit cu această soluție. Au contestat-o.

Iar acum, în loc să avem o cercetare desfășurată sub control judiciar, autoritățile au creat exact imaginea de care un om politic acuzat că reprezintă o amenințare pentru sistem ar fi avut nevoie: imaginea victimei în fața statului.

Asta este marea eroare strategică a autorităților române.

Dacă există probe împotriva lui Călin Georgescu, să fie prezentate. Dacă există infracțiuni, să fie demonstrate. Dacă există un prejudiciu, să fie recuperat. Dacă există responsabilități penale, instanțele să le stabilească.

Dar România nu poate confunda ancheta penală cu spectacolul de forță.

Un om acuzat nu devine condamnat doar pentru că procurorii formulează acuzații. Iar imaginile cu un fost candidat la președinția României scos în cătușe din sediul DIICOT nu reprezintă o sentință de condamnare. Georgescu beneficiază în continuare de prezumția de nevinovăție. Chiar DIICOT a precizat oficial că persoanele cercetate beneficiază de drepturile și garanțiile procesuale și de prezumția de nevinovăție.

Și atunci apare întrebarea care trebuie pusă răspicat: de ce era absolut necesară arestarea, privarea de libertate?

Mai ales după ce un judecător al Tribunalului București considerase suficient controlul judiciar.

Controlul judiciar nu înseamnă libertate fără limite. Înseamnă obligații, interdicții și supraveghere. În cazul lui Georgescu, acesta fusese deja supus unor asemenea restricții.

De ce trebuia statul să meargă mai departe?

De ce trebuia să ajungă la cătușe?

De ce trebuia să producă imaginile perfecte pentru teoria unei persecuții politice?

Acestea sunt întrebări la care autoritățile trebuie să răspundă prin argumente juridice, nu prin comunicate triumfaliste și demonstrații de forță.

Pentru că există un lucru pe care establishmentul românesc pare incapabil să-l înțeleagă: popularitatea politică nu poate fi închisă în arest.

Dacă scopul era să-l marginalizeze pe Georgescu, efectul a fost exact invers. La ieșirea de la Tribunal și apoi de la Curtea de Apel, acesa a fost întâmpinat de sute de susținători, iar imaginile au fost transformate instantaneu într-un moment de mobilizare politică.

Asta produce arestarea preventivă atunci când este percepută ca disproporționată: nu distruge neapărat un politician. Îl poate transforma într-un martir.

Iar autoritățile române par să nu înțeleagă diferența dintre a face dreptate și a da apă la moară unei narațiuni politice.

Justiția trebuie să fie rece, sobră și previzibilă. Nu trebuie să fie nici instrumentul de răzbunare al puterii, nici instrumentul de consacrare al opoziției. Dacă există probe împotriva lui Georgescu, acestea trebuie să reziste în sala de judecată, nu doar în comunicate și breaking-news-uri.

Pentru că altfel România riscă să transmită un mesaj devastator: că atunci când instituțiile nu reușesc să convingă prin argumente, încearcă să impresioneze prin forță.

Iar o democrație sănătoasă nu se măsoară prin numărul de mascați trimiși la ușa unui suspect.

Se măsoară prin capacitatea instituțiilor de a demonstra, cu probe și proceduri corecte, că legea este aceeași pentru toți.

Cazul Georgescu ar trebui să fie, înainte de toate, un examen pentru autoritățile române.

Nu pentru Călin Georgescu.

Dacă este vinovat, să fie condamnat printr-o hotărâre definitivă.

Dacă este nevinovat, să fie achitat.

Dar până atunci, statul nu are dreptul să transforme suspiciunea în condamnare publică și cătușele într-un substitut pentru probe.

Iar dacă autoritățile continuă să creadă că prin arestări, percheziții și imagini spectaculoase pot șterge popularitatea unui politician, atunci fac o gravă eroare de calcul.

Pentru că uneori, cea mai eficientă metodă de a transforma un om politic într-un simbol este exact aceea de a-l trata ca pe un dușman al statului.

Iar dacă instituțiile statului român vor să demonstreze că nu există nicio vendetă politică, au la dispoziție cea mai simplă metodă: probe, transparență, proceduri și o justiție care nu are nevoie de spectacol pentru a convinge.