România se pregătește să intre într-o nouă etapă a producției de gaze din Marea Neagră, dar foștii responsabili din zona guvernamentală au insistat pentru un proiect care presupune importuri de GNL american prin intermediari. Documentele și informațiile publice ridică întrebări serioase despre oportunitatea economică a acestor demersuri și despre cine ar fi urmat să suporte costurile.

Există momente în care o decizie politică poate fi apărată prin argumentul strategiei naționale. Și există momente în care acest argument începe să semene cu o umbrelă pusă peste o problemă evidentă: cine plătește și ce primește România în schimb?

Cazul gazelor lichefiate americane și al Coridorului Vertical intră exact în această zonă.

În centrul controversei apar două nume importante din PSD: Sorin Grindeanu și Bogdan Ivan.

Potrivit documentelor, Ivan, pe atunci ministru al Energiei, a transmis în ianuarie 2026 scrisori către președintele Nicușor Dan și premierul Ilie Bolojan, solicitând un acord guvernamental prin care România să poată cumpăra GNL din Statele Unite prin intermediul companiei Nova Gas&Trade. În aceeași corespondență, Ivan ar fi solicitat un mandat explicit pentru negocieri, inclusiv „cu sprijinul” SRI.

Aici începe problema.

De ce trebuia România să fie împinsă spre un gaz mai scump?

România nu este o țară condamnată să importe gaze pentru a-și asigura supraviețuirea energetică.

Dimpotrivă.

Țara noastră se pregătește să intre într-o perioadă în care producția de gaze din Marea Neagră va schimba fundamental poziția României pe piața regională. Romgaz este deja implicată în proiectul Neptun Deep, iar compania se prezintă drept principal producător și furnizor de gaze naturale din România.

În aceste condiții, întrebarea este cât se poate de simplă:

De ce să construiești o strategie în jurul importului unui gaz scump tocmai înainte ca România să înceapă să producă volume importante de gaze din propriile resurse?

Nu există nimic greșit, în principiu, în diversificarea surselor de aprovizionare. Coridorul Vertical poate avea o justificare strategică reală: Transgaz susține oficial că proiectul urmărește diversificarea surselor și creșterea securității aprovizionării regionale.

Dar una este să construiești infrastructura astfel încât România să aibă opțiuni.

Și cu totul altceva este să împingi statul către contracte de cumpărare a gazului la prețuri despre care există indicii că nu sunt competitive.

Bogdan Ivan trebuie să răspundă la câteva întrebări simple

Fostul ministru al Energiei are de explicat public de ce a considerat necesară intervenția directă a statului pentru promovarea achiziției de GNL american.

Conform informațiilor, gazul american vizat ar fi fost deja considerat necompetitiv de companiile private în licitațiile comerciale organizate anterior. În acest context, soluția propusă nu pare să fi fost aceea de a aștepta ca piața să valideze oferta, ci de a căuta sprijin guvernamental pentru ea.

Este o diferență enormă.

Dacă un produs este competitiv, există cumpărători.

Dacă există cumpărători, contractele comerciale pot fi negociate.

Iar dacă firmele private refuză să cumpere pentru că prețul nu le convine, apare întrebarea legitimă dacă statul trebuie să devină cumpărătorul de ultimă instanță.

Și, mai ales, dacă factura finală ar urma să fie suportată indirect de consumatorii români.

„Partenerul strategic” nu poate fi argument pentru orice preț

Unul dintre argumentele atribuite lui Bogdan Ivan pentru susținerea demersului a fost necesitatea de a evita „riscul unui blocaj diplomatic cu partenerul strategic SUA”.

Argumentul merită examinat cu foarte multă atenție.

Statele Unite sunt un partener strategic al României. Acest lucru este incontestabil.

Dar o relație strategică nu poate transforma automat orice tranzacție comercială într-o obligație economică.

Diplomația și achizițiile comerciale sunt două lucruri diferite.

România poate fi un aliat loial al Statelor Unite fără să cumpere un produs la orice preț.

Mai mult, tocmai într-o relație strategică matură ar trebui să existe capacitatea de a spune: suntem aliați, dar contractul trebuie să fie avantajos pentru România.

Iar aici apare Sorin Grindeanu

Sorin Grindeanu nu poate fi tratat ca un simplu spectator al acestei povești.

Actualul lider PSD a confirmat că a discutat cu ambasadoarea SUA în Grecia, Kimberly Guilfoyle, despre Coridorul Vertical de gaze. În declarația sa din 26 septembrie, Grindeanu a susținut că discuțiile au vizat proiectul și rolul strategic pe care România îl poate avea ca țară de tranzit.

Această precizare este importantă.

Grindeanu are dreptate într-un punct esențial: Coridorul Vertical poate fi important pentru România ca infrastructură regională.

Dar infrastructura și cumpărarea gazului sunt două probleme distincte.

România poate construi conducte.

Poate deveni rută de tranzit.

Poate transporta gaze către Moldova și Ucraina.

Poate încasa tarife de transport.

Și poate păstra, în același timp, libertatea de a cumpăra sau nu gaz american în funcție de preț.

A transforma această infrastructură într-o obligație de achiziție a unor cantități importante de GNL este o cu totul altă discuție.

Întrebarea care îi urmărește pe Grindeanu și Ivan

Aici este miezul întregii controverse:

Cine a decis că România trebuie să fie cumpărător și nu doar transportator?

Pentru că diferența poate însemna foarte mulți bani.

Potrivit informațiilor, problema prețului a fost suficient de serioasă încât solicitările lui Ivan să fie privite cu rezerve atât la Cotroceni, cât și la Palatul Victoria.

Iar dacă piața privată nu a considerat oferta atractivă, întrebarea devine și mai incomodă:

De ce ar trebui statul român să preia un risc comercial pe care companiile private nu au vrut să și-l asume?

Aceasta este întrebarea la care politicienii trebuie să răspundă, nu să o acopere cu formule despre „parteneriat strategic”, „securitate energetică” sau „rol regional”.

România nu duce lipsă de gaz. România trebuie să știe cât valorează gazul ei

Mai există un element care face situația și mai greu de ignorat.

România se află în pragul exploatării resurselor din Neptun Deep. Romgaz și OMV Petrom sunt implicate în proiect, iar producția offshore urmează să devină un factor major pentru piața românească și regională.

În acest context, o politică energetică responsabilă ar trebui să răspundă unei întrebări fundamentale:

Cum maximizăm valoarea gazului românesc?

Nu cum găsim un pretext pentru a importa gaz mai scump.

România are nevoie de infrastructură.

Are nevoie de interconectări.

Are nevoie de piețe regionale.

Are nevoie de diversificare.

Dar are nevoie și de negociatori care să apere interesul economic al țării.

Grindeanu și Ivan nu pot cere încredere fără explicații

Sorin Grindeanu vorbește despre importanța strategică a Coridorului Vertical. Bogdan Ivan a făcut demersuri concrete pentru promovarea achiziției de GNL american.

Foarte bine.

Atunci să explice public, transparent și documentat:

Care era prețul exact?

Care era durata contractului?

Cine urma să cumpere gazul?

Cine urma să suporte riscul comercial?

De ce era necesară intervenția guvernului?

De ce trebuia implicat statul într-o tranzacție pe care piața privată nu o valida?

Ce beneficii concrete obținea România?

Și de ce era nevoie de un asemenea angajament într-un moment în care țara se pregătește să intre în era gazelor din Marea Neagră?

Acestea nu sunt întrebări „politice”.

Sunt întrebări elementare de responsabilitate economică.

România nu este casa de marcat a nimănui

Parteneriatul strategic cu Statele Unite trebuie consolidat.

Coridorul Vertical poate avea o valoare strategică reală.

Gazul american poate fi o sursă suplimentară utilă.

Dar niciunul dintre aceste argumente nu demonstrează că România trebuie să cumpere gaz la orice preț și în orice condiții.

Aici este linia pe care politicienii trebuie să o respecte.

Iar în cazul lui Bogdan Ivan, documentele citate public ridică exact această problemă: un ministru al Energiei a încercat să obțină sprijin la cel mai înalt nivel al statului pentru o tranzacție despre care existau deja semne de întrebare privind prețul și oportunitatea economică.

În cazul lui Sorin Grindeanu, problema este una de responsabilitate politică: dacă susține importanța proiectului, trebuie să explice foarte clar unde se termină interesul strategic al României și unde începe obligația comercială față de furnizorii americani.

Pentru că România poate fi un partener strategic al Americii fără să devină un client captiv.

Și poate construi un coridor energetic regional fără să transforme contribuabilul român în garantul unor contracte comerciale discutabile.

Înainte de orice semnătură, înainte de orice promisiune și înainte de orice discurs despre „parteneriat strategic”, există o întrebare simplă: cât costă și cine plătește?

Grindeanu și Ivan trebuie să ofere răspunsul.