Călin Georgescu a fost ridicat din trafic de procurorii DIICOT într-un dosar care vizează presupuse fapte petrecute în urmă cu aproximativ cinci ani. Percheziții, echipaje, jandarmi, imagini transmise în timp real și o amplă comunicare publică. Întrebarea care rămâne este una simplă: era nevoie de tot acest spectacol?

România a asistat luni dimineață la o nouă demonstrație de forță a instituțiilor judiciare. Călin Georgescu a fost oprit în trafic și dus la locuința sa, unde procurorii DIICOT au desfășurat percheziții. În paralel, au fost vizate alte imobile, iar operațiunea a devenit rapid subiectul principal al zilei.

Oficial, ancheta privește presupuse fapte de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și constituirea unui grup infracțional organizat. Potrivit DIICOT, mecanismul investigat ar fi început în septembrie 2021 și ar fi produs un prejudiciu de peste 1,1 milioane de euro.

Nimeni nu contestă dreptul procurorilor de a investiga o posibilă infracțiune. Dacă există persoane care au fost înșelate, dacă există bani care au fost pierduți și dacă există probe privind săvârșirea unor infracțiuni, cazul trebuie cercetat.

Dar există o diferență fundamentală între a face o anchetă și a transforma ancheta într-un spectacol public.

De ce era nevoie de această demonstrație de forță?

Faptele investigate, potrivit chiar comunicării DIICOT, datează din 2021.

Au trecut aproximativ cinci ani.

Nu vorbim despre un criminal urmărit după comiterea unei crime, despre o persoană suspectată că reprezintă un pericol imediat pentru societate sau despre o situație în care intervenția rapidă ar fi fost evident justificată de necesitatea de a proteja vieți omenești.

Vorbim despre un dosar economic, în care procurorii susțin că o persoană ar fi fost indusă în eroare și ar fi transferat peste 1,1 milioane de euro.

Este o acuzație care trebuie verificată. Dacă se confirmă, consecințele juridice trebuie să existe.

Dar tocmai de aceea apare întrebarea: de ce trebuie ca o asemenea anchetă să fie prezentată public prin imagini cu o persoană ridicată din trafic, în zorii zilei, cu o desfășurare de forțe care lasă impresia unei operațiuni împotriva unui infractor extrem de periculos?

Justiția nu are nevoie de spectacol

Una dintre marile probleme ale României este că, în ultimii ani, granița dintre actul de justiție și spectacolul mediatic a devenit tot mai greu de observat.

Percheziții filmate. Suspecți scoși din case. Mașini ale instituțiilor. Echipaje. Comunicate spectaculoase. Conferințe de presă. Detalii oferite presei în timp ce operațiunea este încă în desfășurare.

Toate acestea pot produce o impresie publică foarte puternică înainte ca instanța să stabilească dacă acuzațiile sunt adevărate.

Iar aici apare una dintre cele mai importante probleme: imaginea publică a unui om poate fi distrusă într-o singură dimineață, în timp ce un proces poate dura ani întregi.

Oricât de gravă ar fi o acuzație, o acuzație rămâne o acuzație până când este demonstrată în fața instanței.

DIICOT însuși vorbește despre „făptuitori”, despre probatoriul administrat „până la acest moment” și despre o cauză aflată în desfășurare.

Cu atât mai mult, comunicarea publică ar trebui să fie una sobră și proporțională.

Cinci ani pentru anchetă, câteva ore pentru spectacol

Există și o altă întrebare pe care instituțiile statului ar trebui să o accepte fără să o considere un atac la adresa justiției:

Dacă presupusele fapte datează din 2021, de ce intervenția spectaculoasă are loc abia acum?

Nu este o întrebare care pune sub semnul întrebării dreptul procurorilor de a ancheta. Este o întrebare despre eficiența și ritmul instituțiilor statului.

Plângerea care a stat la baza dosarului a fost depusă în 2024, iar investigația a ajuns acum la momentul perchezițiilor și audierilor.

Dacă autoritățile au avut nevoie de timp pentru a strânge probe, să explice acest lucru.

Dacă au existat motive obiective pentru întârzierea anchetei, publicul are dreptul să le cunoască.

Dar ceea ce nu poate fi considerat normal este ca un dosar vechi de ani de zile să explodeze brusc în spațiul public sub forma unei operațiuni prezentate aproape ca o intervenție împotriva unei amenințări iminente.

O anchetă penală nu este o condamnare televizată

Într-un stat de drept, procurorul investighează. Judecătorul decide.

Această distincție este esențială.

Oricât de controversată ar fi persoana anchetată, indiferent cât de multă simpatie sau antipatie generează în societate, procedura trebuie să rămână aceeași.

Iar aici reacția lui George Simion este relevantă tocmai pentru că exprimă o nemulțumire care depășește cazul Georgescu: ideea că oricine poate ajunge în situația de a fi expus public înainte ca vinovăția să fie stabilită.

„Oricare din noi poate fi următorul. Stop abuzurilor! România este o dictatură!!!!”, a transmis liderul AUR după operațiunea DIICOT.

Afirmația privind existența unei „dictaturi” este o poziție politică a lui Simion, nu un fapt stabilit de autorități sau de instanțe. Însă întrebarea despre proporționalitatea intervenției poate fi discutată separat de această caracterizare politică.

Instituțiile trebuie să inspire încredere, nu teamă

Justiția nu devine mai credibilă pentru că apare mai spectaculos la televizor.

Dimpotrivă.

Încrederea în instituții se construiește prin proceduri clare, anchete eficiente, probe solide, respectarea drepturilor și hotărâri motivate.

Dacă există un prejudiciu de 1,1 milioane de euro, statul trebuie să afle cine este responsabil și să recupereze prejudiciul, în limitele legii.

Dacă există o rețea infracțională, aceasta trebuie destructurată.

Dacă există vinovați, aceștia trebuie condamnați.

Dar toate acestea se pot face fără ca fiecare acțiune a procurorilor să fie transformată într-un spectacol de forță.

Pentru că, în cele din urmă, justiția nu trebuie să demonstreze cât de puternică este. Trebuie să demonstreze cât de corectă este.

Iar într-o democrație, întrebările despre proporționalitatea acțiunilor statului nu reprezintă un atac la adresa justiției. Sunt parte din controlul pe care societatea trebuie să îl exercite asupra instituțiilor sale.

Dacă DIICOT are probe, acestea trebuie să ajungă în fața judecătorului.

Dacă acuzațiile se confirmă, vinovații trebuie să răspundă.

Dar până atunci, spectacolul public nu poate ține loc de sentință.