Românii sunt chemați să strângă cureaua, iar politicienii de la București găsesc în continuare resurse pentru Ucraina. Întrebarea incomodă este una singură: cine verifică dacă banii și sprijinul oferit de România ajung acolo unde trebuie și nu se pierd într-un sistem în care propriile instituții anticorupție descoperă, lună de lună, noi rețele de corupție?

Președintele Nicușor Dan și premierul interimar Ilie Bolojan se prezintă drept oameni ai responsabilității, ai disciplinei financiare și ai interesului național.

În cazul românilor, această disciplină înseamnă taxe, tăieri, economii, restricții și explicații despre cât de greu este bugetul.

Când vine vorba însă despre Ucraina, tonul pare să se schimbe.

Aici apare întrebarea pe care puterea de la București evită să o pună suficient de apăsat: înainte ca România să ofere resurse suplimentare Ucrainei, cine verifică mecanismele prin care acestea sunt protejate împotriva corupției?

La Kiev, scandalurile de corupție nu mai pot fi prezentate drept accidente izolate

Nu vorbim despre câteva cazuri marginale descoperite întâmplător.

Chiar instituțiile anticorupție ucrainene prezintă o imagine extrem de serioasă.

În prima jumătate a anului 2026, NABU și SAPO au raportat 360 de investigații începute, 107 persoane cărora li s-a adus la cunoștință existența unor suspiciuni, 56 de rechizitorii și 55 de condamnări definitive. Printre persoanele vizate s-au aflat oficiali de rang înalt, judecători, procurori, conducători ai unor companii de stat și parlamentari.

Instituțiile anticorupție ucrainene spun, de asemenea, că au recuperat pentru stat miliarde de grivne în cauze aflate în derulare sau ajunse în instanță.

Aceste cifre nu demonstrează că fiecare leu sau euro oferit Ucrainei este deturnat. Dimpotrivă, ele arată însă ceva esențial: riscul de corupție este real, suficient de mare încât mecanismele de control să fie o condiție obligatorie pentru orice transfer financiar.

Și exact aici ar trebui să înceapă responsabilitatea Bucureștiului.

Între timp, chiar Procuratura Generală de la Kiev este lovită de un scandal

În ultimele zile, Ucraina a fost zguduită de un nou scandal de corupție la nivel înalt.

Procurorul general Ruslan Kravcenko și-a dat demisia după ce o anchetă anticorupție a ajuns la structuri din subordinea sa. El însuși nu a fost pus sub acuzare și neagă orice implicare, însă un subordonat este acuzat că ar fi participat la o rețea care proteja centre ilegale de tip call-center și facilita spălarea unor sume importante de bani.

NABU și SAPO au descoperit inclusiv numerar și bunuri de valoare în cadrul anchetei.

Iar scandalul nu este singular.

În prima jumătate a lui 2026, NABU a raportat anchete care au vizat inclusiv corupție în domeniul energiei, al achizițiilor publice, al apărării, în Parlament și în sistemul judiciar.

Prin urmare, întrebarea pentru București devine inevitabilă:

Dacă ucrainenii își investighează propriile instituții pentru corupție, de ce autoritățile române nu vorbesc la fel de apăsat despre mecanismele de control ale banilor pe care România îi pune la dispoziție?

Nicușor Dan trebuie să răspundă

Președintele României nu poate trata politica externă ca pe un exercițiu de imagine.

Nicușor Dan are obligația să explice românilor nu doar de ce România sprijină Ucraina, ci și în ce condiții o face.

Cât costă acest sprijin?

Ce parte este ajutor militar?

Ce parte reprezintă contribuții financiare?

Ce parte provine din bugetul României?

Care sunt mecanismele de audit?

Cine verifică traseul banilor?

Există clauze de recuperare în cazul în care fondurile sunt deturnate?

Cine răspunde dacă apar nereguli?

Acestea nu sunt întrebări „pro-ruse”, „anti-ucrainene” sau „împotriva Europei”.

Sunt întrebări elementare într-un stat care pretinde că își administrează responsabil finanțele.

Bolojan vorbește despre austeritate. Dar austeritatea pare să aibă limite geografice

Ilie Bolojan a construit o mare parte din discursul său politic pe ideea disciplinei bugetare.

Românilor li se explică faptul că statul nu își mai permite să cheltuiască.

Că trebuie făcută economie.

Că trebuie reduse cheltuielile.

Că deficitul trebuie ținut sub control.

Că fiecare leu trebuie justificat.

Foarte bine.

Dar atunci aceeași regulă trebuie aplicată și în politica externă.

Dacă fiecare leu din buget trebuie justificat în fața contribuabilului român, de ce nu ar trebui să existe aceeași exigență pentru banii și resursele puse la dispoziția Ucrainei?

Nu este suficient să ni se spună că „trebuie să fim solidari”.

Solidaritatea nu exclude controlul.

Ajutorul nu exclude auditul.

Sprijinul pentru o țară aflată în război nu înseamnă că Bucureștiul trebuie să închidă ochii la riscurile de corupție.

România nu este un bancomat fără întrebări

Există o diferență fundamentală între a sprijini Ucraina în fața agresiunii ruse și a acorda sprijin financiar fără să ceri transparență.

Prima poate fi o decizie strategică.

A doua ar fi o abdicare de la responsabilitatea față de contribuabil.

România are propriile probleme.

Are infrastructură care așteaptă investiții, spitale care au nevoie de bani, școli care au nevoie de modernizare, comunități care se confruntă cu lipsuri și milioane de români care suportă efectele fiscalității și ale inflației.

În acest context, orice guvern trebuie să poată explica limpede fiecare cheltuială externă.

Nu cu lozinci.

Nu cu apeluri la emoție.

Nu cu etichete puse celor care pun întrebări.

Cu documente.

Cu cifre.

Cu audit.

Cu responsabilitate.

Nu este suficient să lupți împotriva corupției doar în România

Există aici și o contradicție greu de ignorat.

La București, politicienii vorbesc despre combaterea corupției, despre transparență și despre respectarea regulilor europene.

La Kiev, propriile instituții anticorupție raportează anchete în care apar procurori, judecători, parlamentari, oficiali de rang înalt și conducători ai unor structuri de stat.

Asta nu înseamnă că Ucraina trebuie abandonată.

Înseamnă că ajutorul trebuie însoțit de condiționalitate și control.

De fapt, dacă România este cu adevărat un partener al Ucrainei, ar trebui să fie una dintre țările care cer cel mai ferm transparență.

Pentru că un partener adevărat nu spune „da” la orice.

Un partener adevărat spune:

„Te ajutăm, dar vrem să știm unde ajunge fiecare ban.”

Ce ar trebui să ceară Nicușor Dan și Ilie Bolojan?

Înainte de orice nou angajament financiar important, Bucureștiul ar trebui să ceară public:

• mecanisme clare de urmărire a fondurilor;
• audit independent;
• raportarea periodică a modului în care sunt cheltuite resursele;
• proceduri anticorupție verificabile;
• sancțiuni în cazul constatării unor fraude;
• transparență privind beneficiarii finali;
• o evaluare publică a impactului financiar asupra bugetului României.

Nu este nimic exagerat în aceste solicitări.

Sunt reguli elementare de bună guvernare.

Întrebarea care rămâne

Nicușor Dan și Ilie Bolojan au obligația de a explica românilor o chestiune simplă.

Când România își permite să ofere bani și resurse Ucrainei, în timp ce românilor li se cere austeritate, cine verifică faptul că acele resurse nu ajung într-un sistem în care corupția rămâne o problemă majoră?

Scandalurile recente de la Kiev arată că întrebarea nu este una imaginară.

Chiar instituțiile ucrainene de combatere a corupției documentează amploarea fenomenului, iar noul scandal din jurul Procuraturii Generale demonstrează că problema nu poate fi măturată sub preș.

De aceea, problema nu este dacă România trebuie sau nu să ajute Ucraina.

Problema este dacă Nicușor Dan și Ilie Bolojan sunt dispuși să apere, înainte de toate, interesul contribuabilului român.

Pentru că banii din buget nu sunt ai lui Nicușor Dan.

Nu sunt ai lui Bolojan.

Nu sunt ai niciunui partid.

Sunt banii românilor.

Iar cei care îi administrează au obligația să dea socoteală pentru fiecare leu cheltuit — indiferent dacă destinația este București, Bruxelles sau Kiev.