România politică se laudă de ani întregi cu „reforme”, „modernizare”, „europenizare” și promisiuni despre o societate mai prosperă. Între timp, pentru aproape un milion de pensionari, realitatea se reduce la o sumă care spune totul despre felul în care statul își tratează oamenii după o viață de muncă: 1.281 de lei.

Nu este vorba despre o problemă apărută peste noapte. Nu este nici rezultatul unei singure guvernări și nici responsabilitatea exclusivă a unui singur partid.

Este rezultatul unei politici construite în timp, sub guverne în care PSD, PNL și UDMR au avut constant un rol important, iar USR a participat, la rândul său, la guvernare în perioada în care s-a aflat la putere.

Iar dacă după atâția ani de politică făcută în numele „românilor” există încă sute de mii de oameni vârstnici care depind de nivelul minim de sprijin acordat de stat, întrebarea firească este simplă: ce s-a schimbat, de fapt, în viața lor?

Aproape un milion de pensionari, la limita de jos a sistemului

Datele prezentate pe baza informațiilor CNPP arată o realitate greu de ignorat: aproximativ un milion de pensionari ajung la nivelul indemnizației sociale de 1.281 de lei.

Această sumă nu este un indicator al prosperității. Este, mai degrabă, limita la care statul intervine pentru persoanele ale căror venituri din pensie sunt insuficiente.

Pentru un politician, 1.281 de lei poate fi o cifră într-un tabel bugetar.

Pentru un pensionar, însă, înseamnă facturi, medicamente, alimente, întreținere și toate celelalte cheltuieli ale unei vieți în care posibilitatea de a-și suplimenta veniturile este, de cele mai multe ori, extrem de redusă.

Și tocmai aici apare una dintre cele mai incomode întrebări pentru clasa politică: cum poate fi considerată suficientă o asemenea situație într-o țară care vorbește permanent despre creșterea nivelului de trai?

PSD, PNL, USR și UDMR nu pot pretinde că problema îi privește pe alții

Este ușor pentru fiecare partid să găsească explicații atunci când se află în opoziție.

Mai greu este să explice ce a făcut atunci când a avut puterea.

PSD nu poate spune că problema pensiilor este exclusiv moștenirea altora. PNL nu poate pretinde că nu a avut responsabilitate pentru politicile economice și sociale ale guvernelor în care a fost implicat. UDMR a făcut parte în repetate rânduri din formulele de guvernare. USR, chiar dacă a avut o perioadă mult mai scurtă de participare la guvernare, nu poate pretinde că este complet în afara sistemului politic pe care îl critică.

Adevărul incomod este că România nu a dus lipsă de partide care să promită schimbarea. A dus lipsă de rezultate suficient de puternice pentru cei aflați la baza sistemului de pensii.

În fiecare ciclu electoral apar discursuri despre protejarea pensionarilor.

În fiecare campanie se vorbește despre majorări.

În fiecare perioadă de guvernare apar explicații despre deficit, inflație, buget, economie sau constrângeri europene.

Dar pensionarul care primește venitul minim nu trăiește în statistici. El trăiește în apartamentul lui, la sat sau la oraș, și trebuie să decidă dacă banii ajung până la sfârșitul lunii.

O Românie în care pensia depinde enorm de locul în care ai muncit

Datele CNPP arată și o altă problemă: diferențele dintre pensiile medii sunt considerabile.

În București, pensia medie este mult peste nivelurile întâlnite în județele aflate la coada clasamentului. În Botoșani, de exemplu, media indicată este de aproximativ 2.229 de lei, în timp ce în Capitală ajunge la aproximativ 3.581 de lei.

Diferența este de ordinul a peste 1.300 de lei pe lună.

Sigur, există explicații economice pentru aceste discrepanțe: veniturile din timpul activității, perioadele de contribuție, structura economică a județelor și istoricul profesional al oamenilor.

Dar tocmai aici intervine responsabilitatea politică.

Dacă diferențele istorice sunt atât de mari, rolul statului nu ar trebui să fie doar acela de a constata statistica. Politica socială ar trebui să reducă vulnerabilitatea celor care au ajuns la pensie cu venituri insuficiente.

Altfel, statul se limitează la a administra sărăcia.

În România există bani pentru discursuri, dar pensionarul trebuie să facă economie la mâncare?

Aici este marea contradicție pe care politicienii preferă să o evite.

România are permanent bani pentru proiecte prezentate spectaculos, pentru promisiuni electorale și pentru conflicte politice televizate. Are timp și resurse pentru lupte între partide, schimbări de strategii și dispute interminabile.

Dar când vine vorba despre pensionarul cu venit minim, discuția se transformă brusc într-o problemă contabilă.

„Nu sunt bani.”

„Trebuie respectat deficitul.”

„Situația economică este dificilă.”

„Așteptăm creșterea economică.”

Pensionarul nu poate însă să-și plătească factura cu explicații despre deficit.

Nici farmacia nu acceptă discursuri despre reforme.

Nici magazinul alimentar nu oferă reduceri pentru promisiunile electorale.

Când „Europa” devine doar un slogan politic

PSD, PNL, USR și UDMR se revendică, în forme și nuanțe diferite, din proiectul european al României.

Este legitim ca România să fie parte a Uniunii Europene și să își urmărească interesele în acest cadru. Dar apartenența la Europa nu poate deveni un substitut pentru politicile interne.

Un stat nu devine automat prosper doar pentru că este membru al Uniunii Europene.

Un pensionar nu are un trai mai bun doar pentru că politicienii folosesc mai des cuvântul „european”.

Standardele europene ar trebui să însemne și instituții care funcționează, servicii publice decente, protecție socială și un nivel de trai compatibil cu o societate modernă.

Altfel, „pro-european” riscă să devină doar o etichetă electorală.

Iar diferența dintre pensia minimă și pensiile speciale este și mai greu de ignorat

Problema devine și mai apăsătoare atunci când pensiile celor mai vulnerabili sunt puse lângă anumite pensii de serviciu.

Datele prezentate în articolul-sursă indică o pensie medie de aproximativ 25.638 de lei pentru categoria magistraților, judecătorilor și procurorilor, în timp ce nivelul minim de 1.281 de lei este de aproximativ douăzeci de ori mai mic.

Această comparație nu înseamnă că toate pensiile de serviciu trebuie tratate identic sau că problema poate fi redusă la o simplă împărțire.

Dar diferența este suficient de mare încât să ridice o întrebare politică legitimă:

Cât de echitabil este un sistem în care unii pensionari încearcă să supraviețuiască de la o lună la alta, în timp ce anumite categorii beneficiază de venituri de zeci de ori mai mari?

Și, mai ales, de ce această problemă persistă de la un guvern la altul?

Patru partide, multe guvernări, aceeași problemă

PSD, PNL, USR și UDMR pot avea doctrine diferite, strategii diferite și electorate diferite.

Dar există ceva ce nu pot nega: toate fac parte din aceeași clasă politică ce a avut acces la puterea legislativă sau executivă și care a influențat, într-un fel sau altul, direcția României.

De aceea, este prea comod ca fiecare dintre ele să arate cu degetul spre adversar.

Pentru pensionarul care trăiește cu venitul minim, nu contează foarte mult culoarea politică a celui care ocupă scaunul de ministru.

Contează dacă poate să își cumpere medicamentele.

Contează dacă își poate plăti întreținerea.

Contează dacă îi mai rămân bani pentru alimente.

Contează dacă, după o viață de muncă, poate trăi cu un minimum de demnitate.

Aici se măsoară adevărata eficiență a politicii sociale.

Nu în sloganuri.

Nu în conferințe de presă.

Nu în fotografii de campanie.

Pensionarii nu au nevoie de compasiune electorală. Au nevoie de politici publice

România nu duce lipsă de declarații despre „respectul pentru seniori”.

Du­ce însă lipsă de rezultate care să elimine situațiile de vulnerabilitate extremă.

O politică serioasă pentru pensionari ar trebui să însemne mai mult decât majorări anunțate periodic. Ar trebui să însemne predictibilitate, protejarea puterii de cumpărare, servicii medicale accesibile, combaterea sărăciei și un sistem de pensii care să nu lase milioane de oameni să se teamă de următoarea factură.

Iar aceste lucruri nu pot fi rezolvate printr-un singur mandat.

Tocmai de aceea, responsabilitatea trebuie privită pe termen lung.

Nota de plată este plătită de cei care au cel mai puțin

După ani de guvernări succesive, România încă are pensionari pentru care 1.281 de lei reprezintă nivelul la care statul trebuie să intervină pentru ca venitul lor să nu fie și mai mic.

Aceasta este, poate, cea mai simplă măsură a eșecului unei clase politice care a promis permanent modernizare și prosperitate.

PSD poate invoca realizările sale.

PNL poate invoca propriile reforme.

USR poate vorbi despre schimbarea sistemului.

UDMR poate invoca participarea sa la guvernare și politicile promovate.

Dar cifrele rămân.

Iar cifrele nu votează, nu țin discursuri și nu dau interviuri.

Ele arată pur și simplu realitatea.

Un pensionar cu 1.281 de lei nu are nevoie să i se explice cât de europeană, modernă sau reformatoare este România. Are nevoie ca România să-i ofere posibilitatea de a trăi decent.

Iar dacă, după atâția ani de guvernare, partidele care s-au succedat la putere nu reușesc să ofere această perspectivă celor mai vulnerabili pensionari, atunci este legitim ca electoratul să le ceară socoteală.

Pentru că, dincolo de PSD, PNL, USR sau UDMR, există o categorie pe care politica românească nu își mai permite să o trateze ca pe o simplă statistică: pensionarul care a muncit o viață și care astăzi trebuie să supraviețuiască dintr-un venit pe care politicienii îl văd într-un tabel, dar pe care el trebuie să îl transforme în mâncare, medicamente și facturi.