Aproape 4.600 de proiecte contractate. Peste 55 de miliarde de lei angajate. Doar 562 de investiții finalizate. Iar acum, în septembrie 2026, Guvernul a anunțat că banii pentru acest an s-au terminat. Programul Național de Investiții „Anghel Saligny” oferă una dintre cele mai bune radiografii ale felului în care funcționează statul român: se promit investiții, se semnează contracte, se fac alocări, dar între hârtie și realitate rămâne o prăpastie uriașă.

Iar responsabilitatea nu poate fi aruncată într-o singură direcție.

Guvernul Bolojan are propria sa parte de vină pentru felul în care a gestionat finanțarea programului în 2026. Dar nici primăriile și consiliile județene nu pot poza în victime inocente. Ele sunt, în covârșitoarea lor majoritate, conduse de reprezentanți ai PSD și PNL, partidele care au dominat administrația locală după alegerile din 2024. PSD a câștigat 1.677 de mandate de primar, PNL 1.132, iar alianța PSD-PNL alte 29.

Așadar, când Anghel Saligny se blochează, avem de-a face cu un eșec al unei întregi mașinării administrative: Guvernul finanțează, primăriile contractează, firmele execută, iar cetățeanul așteaptă.

4.597 de proiecte pe hârtie. Doar 562 terminate în aproape cinci ani

Cifrele sunt greu de cosmetizat.

Până la sfârșitul lunii iunie 2026 fuseseră semnate 4.597 de contracte prin Anghel Saligny, cu o valoare totală de 55,22 miliarde de lei. Statul decontase 31,02 miliarde de lei pentru lucrările executate.

Dar doar 562 de proiecte figurau ca finalizate.

Adică 12,2%.

După aproape cinci ani de la lansarea programului, aproape nouă din zece proiecte contractate nu erau terminate.

Acesta este momentul în care propaganda politică ar trebui să se oprească.

Pentru că nu mai vorbim despre câteva întârzieri inevitabile, despre un constructor care a întârziat o lucrare sau despre o procedură birocratică blocată accidental.

Vorbim despre un mecanism administrativ care a produs mii de contracte, dar extrem de puține investiții finalizate raportat la dimensiunea portofoliului.

Iar dacă un program național de infrastructură ajunge să aibă doar 12,2% dintre proiecte finalizate după aproape cinci ani, întrebarea nu mai este „de ce nu mai sunt bani?”.

Întrebarea corectă este:

Ce s-a făcut cu timpul, banii și contractele care au fost deja puse la dispoziție?

Guvernul Bolojan: austeritatea vine după ce contractele au fost semnate

În septembrie 2026, Ministerul Dezvoltării a anunțat că fondurile bugetare alocate pentru Anghel Saligny în acest an au fost epuizate. Din 11 septembrie, solicitările de transfer au fost suspendate, urmând ca acestea să fie reluate dacă bugetul programului va fi suplimentat.

Este, fără îndoială, o problemă serioasă de politică bugetară.

Guvernul Bolojan a preluat o economie în care presiunea pe buget este uriașă și încearcă să reducă cheltuielile. Dar există o contradicție care nu poate fi ignorată: statul a contractat zeci de miliarde de lei pentru investiții, iar acum administrațiile sunt puse în situația de a continua lucrările cu bani proprii sau de a aștepta reluarea finanțărilor.

Cu alte cuvinte, Guvernul descoperă în 2026 că nu mai are bani pentru proiecte pe care statul însuși le-a aprobat și contractat.

Asta nu este doar austeritate.

Este și problema unei planificări bugetare care pare să fi rămas în urma propriilor promisiuni.

Dacă 55,22 miliarde de lei au fost deja contractate, statul trebuie să știe că aceste contracte generează obligații financiare pe parcursul mai multor ani. Nu poți deschide mii de șantiere politice și să descoperi ulterior că bugetul nu mai poate susține ritmul decontărilor.

Guvernul poate invoca disciplina fiscală. Are dreptul să o facă.

Dar disciplina fiscală nu poate însemna doar tăierea robinetului după ce administrațiile locale au fost încurajate să deschidă mii de proiecte.

Dar primăriile unde sunt?

Aici începe cealaltă jumătate a poveștii.

Administrațiile locale nu pot transfera întreaga responsabilitate asupra Bucureștiului.

Cele mai multe proiecte din Anghel Saligny au fost contractate de comune: aproximativ 40 de miliarde de lei, adică 72,6% din valoarea totală a contractelor.

Iar comunele sunt, în mare măsură, fieful tradițional al PSD și PNL.

Rezultatele alegerilor locale din 2024 confirmă dominația celor două partide asupra administrației locale. PSD și PNL au obținut împreună 2.809 mandate de primar, la care se adaugă 29 de mandate obținute prin alianța PSD-PNL.

Așadar, este imposibil să vorbești despre blocajul Anghel Saligny ca despre o problemă exclusivă a Guvernului.

PSD și PNL au condus România la nivel local în timp ce programul lor de investiții se umplea de contracte și rămânea gol de rezultate.

Primarii au semnat.

Consiliile locale au aprobat.

Consiliile județene au contractat.

Firmele au câștigat lucrările.

Statul a decontat miliarde.

Și, cu toate acestea, după aproape cinci ani, doar 562 de investiții sunt închise.

Undeva între toate aceste verigi se află responsabilitatea administrativă.

Contractele au mers înainte. Șantierele, mult mai greu

Programul arată impresionant dacă îl privești din perspectiva promisiunilor.

12.766 de kilometri de drumuri modernizate sau reabilitate.

9.890 de kilometri de canalizare.

5.083 de kilometri de rețele de apă.

5.368 de kilometri de rețele de gaze.

Pe hârtie, România urma să facă un salt uriaș în infrastructura locală.

În realitate, ritmul finalizărilor este mult mai modest.

Cel mai frapant exemplu îl reprezintă proiectele pentru rețele noi de gaze: doar 3,1% dintre acestea erau finalizate la sfârșitul lunii iunie 2026.

Asta ridică o întrebare simplă: de ce au fost contractate atât de multe lucrări dacă administrațiile nu au capacitatea să le ducă la capăt într-un ritm rezonabil?

Răspunsul este incomod.

În România, succesul administrativ este încă măsurat prea des prin numărul de proiecte anunțate, nu prin numărul de proiecte terminate.

O panglică tăiată este mai utilă politic decât un grafic cu lucrări întârziate.

Un contract semnat arată bine într-o conferință de presă.

Un proiect finalizat trebuie însă să treacă prin licitație, proiectare, autorizații, execuție, recepție și decontare.

Și aici începe adevărata administrație.

Anghel Saligny a devenit și o poveste despre dependența primăriilor de București

Actuala criză financiară scoate la lumină o altă slăbiciune.

Multe administrații locale nu au suficientă forță financiară pentru a susține singure investițiile începute.

Ministerul Dezvoltării spune că autoritățile pot continua lucrările din fonduri proprii sau din alte surse legal constituite și pot solicita ulterior decontarea sumelor eligibile, în condițiile contractelor. În același timp, ministerul avertizează indirect asupra riscului de arierate, lăsând administrațiilor posibilitatea de a sista lucrările.

Este o soluție de avarie.

Dar ea pune în evidență o realitate pe care PSD și PNL au evitat-o ani întregi: o mare parte din administrația locală este dependentă de transferurile de la București.

Se promit investiții locale.

Se semnează contracte.

Se fac poze.

Apoi primarul se uită spre București pentru bani.

Când Bucureștiul nu mai are bani, proiectul intră în așteptare.

Acesta nu este un model sănătos de descentralizare.

Este o formă de centralizare financiară mascată.

Și mai există problema firmelor care au acumulat zeci de contracte

O altă vulnerabilitate a programului este concentrarea unor contracte în mâinile unui număr relativ redus de companii.

Ministerul avea în evidență 1.229 de firme executante. Doar 69 dintre ele aveau mai mult de zece contracte, dar acest grup concentra aproximativ un sfert dintre toate lucrările contractate.

În unele județe, concentrarea este spectaculoasă.

În Botoșani, Neamț și Hunedoara, o singură firmă ajunge să aibă între 30% și 45% din contractele județului.

Aici ar trebui să fie extrem de atentă administrația.

Pentru că atunci când o piață publică devine dependentă de câțiva executanți, apar riscuri evidente: capacitate limitată, dependență de un singur constructor, întârzieri în lanț și vulnerabilitate la problemele financiare sau juridice ale unei firme.

Mai grav este că două dintre companiile cu cele mai multe contracte prin program sunt vizate de anchete DNA.

DANLIN XXL avea 68 de lucrări, în valoare de 764,3 milioane de lei. Compania este vizată într-o anchetă DNA in rem privind un contract de modernizare a unui drum județean din Bacău.

Cornell’s Floor avea 60 de lucrări, dintre care 51 în Botoșani, și este, la rândul său, vizată într-o anchetă DNA in rem privind suspiciuni de corupție în atribuirea unor contracte publice. Aceste anchete privesc fapte investigate, nu reprezintă condamnări și nu stabilesc vinovăția companiilor.

Tocmai de aceea, problema nu trebuie tratată prin sloganuri despre „furt” sau „mafie”, ci printr-o întrebare mult mai serioasă:

Cum au ajuns aceleași companii să concentreze zeci de contracte publice și ce au făcut autoritățile pentru a preveni concentrarea excesivă a pieței?

PSD și PNL nu pot spune că nu au știut

Aici este poate cea mai mare problemă politică.

PSD și PNL nu sunt spectatori ai acestui sistem.

Sunt principalii actori ai administrației locale.

Au primari.

Au consilieri locali.

Au președinți de consilii județene.

Au consilieri județeni.

Au avut miniștri ai dezvoltării.

Au avut guverne.

Au avut majorități parlamentare.

Au avut, ani la rând, posibilitatea de a construi un mecanism de finanțare mai riguros și mai predictibil.

Prin urmare, când astăzi programul ajunge într-un punct în care banii pentru 2026 s-au terminat, iar aproape 88% dintre proiectele contractate nu sunt încă finalizate, nu mai este suficient să auzim explicații despre „greaua moștenire”.

Greaua moștenire este produsul acelorași partide care au administrat țara și administrațiile locale în ultimii ani.

Iar dacă Guvernul Bolojan spune că trebuie să facă ordine în finanțele publice, are obligația să spună și cum va gestiona sutele sau miile de contracte deja semnate.

Pentru că austeritatea nu poate fi un paravan pentru incapacitatea statului de a-și respecta propriile angajamente.

Un program construit pentru panglici, nu pentru rezultate?

Anghel Saligny trebuia să fie un program de infrastructură.

În multe localități, este posibil să fie exact asta.

Dar amploarea întârzierilor arată că mecanismul a permis prea ușor acumularea de proiecte fără o garanție suficientă că administrațiile care le-au contractat au și capacitatea de a le implementa.

Aici este eșecul comun al Bucureștiului și al administrațiilor locale.

Guvernele au fost generoase când au promis.

Primarii au fost generoși când au contractat.

Dar când vine nota de plată, fiecare arată spre celălalt.

Guvernul spune că nu mai sunt bani.

Primăriile spun că fără bani nu pot continua.

Constructorii așteaptă decontările.

Iar cetățeanul rămâne cu promisiunea.

România nu are nevoie de încă 4.000 de panglici. Are nevoie de proiecte terminate

Cea mai importantă cifră din toată povestea Anghel Saligny nu este valoarea de 65,5 miliarde de lei alocată programului pentru 2022–2028.

Nu sunt nici cele 4.597 de contracte.

Nici cei 55,22 miliarde de lei contractați.

Cea mai importantă cifră este 562.

562 de proiecte finalizate.

În rest, avem promisiuni, contracte, șantiere, decontări, întârzieri și explicații.

Guvernul Bolojan trebuie să răspundă la întrebarea de unde vor veni banii pentru obligațiile deja asumate și cum va fi protejată investiția publică de blocajele generate de austeritate.

Iar PSD și PNL trebuie să răspundă la o întrebare cel puțin la fel de incomodă:

De ce administrațiile pe care le controlează au contractat mii de proiecte, dar au reușit să finalizeze atât de puține?

Pentru că adevărul este că Anghel Saligny nu s-a împotmolit într-un singur loc.

S-a împotmolit între ministere și primării, între bugete și contracte, între promisiuni electorale și capacitate administrativă.

Iar acum, când banii s-au terminat, toate aceste probleme ies la suprafață.

Guvernul Bolojan nu poate spune că nu știa ce obligații are statul.

Primarii PSD și PNL nu pot spune că nu știau câte proiecte au contractat.

Și nici unii, nici ceilalți nu mai pot vinde cetățenilor încă o listă de investiții „în pregătire”.

România are deja destule proiecte pe hârtie.

Problema este că are prea puține proiecte terminate.