Dosarul Călin Georgescu readuce în centrul atenției o problemă mult mai gravă decât simpla decizie de arestare preventivă: cât de transparent este, în realitate, mecanismul prin care un dosar ajunge la judecătorul care urmează să decidă soarta unui om?

Pe 29 septembrie, Curtea de Apel București a întors decizia Tribunalului București și a dispus arestarea preventivă pentru 30 de zile a lui Călin Georgescu și a omului de afaceri Ionel Rusen. La Tribunal, judecătorul decisese anterior control judiciar pentru 60 de zile. La Curtea de Apel, cei doi judecători din complet nu au avut aceeași opinie, iar cauza a ajuns la un complet de divergență, unde votul celui de-al treilea magistrat a înclinat balanța în favoarea arestării.

Până aici, sistemul poate spune că totul s-a desfășurat procedural.

Problema apare însă în clipa în care sunt ridicate întrebări despre modul în care dosarul a fost repartizat.

ECRIS, cutia neagră a „aleatoriului”

Informațiile publicate de PRESShub, pe baza unor surse judiciare, susțin că înainte de soluționarea contestației DIICOT ar fi fost modificați parametrii sistemului ECRIS referitori la intervalul în care dosarul putea fi repartizat.

Concret, sursele indică o schimbare a intervalului de la 2–7 zile la 0–2 zile. Această modificare ar fi avut drept consecință posibilă eliminarea unor complete care ar fi intrat în activitate mai târziu. Curtea de Apel București nu a oferit, până la publicarea informației, o clarificare cu privire la existența respectivei modificări și la cine ar fi dispus-o.

Aici începe adevărata problemă.

Pentru că „repartizarea aleatorie” nu este un detaliu administrativ decorativ. Ea reprezintă una dintre garanțiile prin care cetățeanului i se spune că dosarul său nu poate fi împins, tras sau programat astfel încât să ajungă la un anumit complet.

Iar regulamentul privind repartizarea aleatorie este cât se poate de clar în privința trasabilității. Regulile prevăd utilizarea ECRIS și stabilesc că modificările parametrilor care influențează repartizarea trebuie evidențiate, iar schimbările trebuie consemnate și documentate.

Așadar, întrebarea nu este una „politică”.

Cine a modificat parametrii? De ce? În baza cărei rezoluții? Cine a aprobat modificarea? Când a fost făcută? Ce complete erau eligibile înainte și ce complete au devenit eligibile după modificare?

Sunt întrebări elementare într-un stat care pretinde că justiția este independentă și imparțială.

Coincidență sau mecanism care trebuie verificat?

Cei care apără instituțiile judiciare pot spune, pe bună dreptate, că existența unei modificări tehnice nu dovedește automat manipularea unui dosar.

Corect.

Dar nici invers nu funcționează.

Faptul că nu există încă o probă publică privind manipularea nu înseamnă că problema poate fi îngropată sub tăcere instituțională.

Mai ales într-un dosar atât de sensibil.

Când un om extrem de controversat politic este privat de libertate, iar în același dosar apar informații potrivit cărora parametrii sistemului de repartizare ar fi fost modificați înainte de desemnarea completului, instituțiile nu își pot permite luxul de a răspunde prin tăcere.

Trebuie să arate documentele.

Trebuie să explice procedura.

Trebuie să permită verificarea.

Pentru că într-o justiție cu adevărat credibilă, transparența nu este un favor acordat presei sau opiniei publice. Este o obligație morală și instituțională.

O decizie luată la limită

Mai există un aspect care alimentează suspiciunile.

Primul complet al Curții de Apel București, format din judecătoarele Violeta-Elena Georgescu-Ashemimry și Cristina Grecu, nu a ajuns la un acord asupra măsurii preventive. În urma divergenței a fost introdus un al treilea magistrat, Dragoș Mirea, iar acesta a determinat soluția finală: arest preventiv pentru 30 de zile.

Cu alte cuvinte, aceeași cauză a trecut de la o soluție de control judiciar la una de privare de libertate după intervenția celui de-al treilea judecător.

Din punct de vedere procedural, mecanismul completului de divergență este prevăzut de lege.

Dar din punct de vedere al încrederii publice, situația este devastatoare.

Pentru că într-un astfel de caz fiecare etapă contează. Repartizarea, desemnarea completului, succesiunea operațiunilor administrative, motivarea hotărârii și toate deciziile luate pe parcurs trebuie să fie atât de clare încât să nu lase loc unei suspiciuni rezonabile privind existența unei intervenții din exterior.

Justiția nu poate cere încredere cu ochii închiși

Aici este, de fapt, miza.

Sistemul judiciar românesc pretinde cetățenilor să creadă că judecătorii sunt independenți, că procurorii sunt obiectivi și că dosarele sunt repartizate aleatoriu.

Dar încrederea nu se comandă. Se construiește prin transparență.

Când apar acuzații privind modificarea unor parametri informatici exact înainte de repartizarea unei cauze cu miză uriașă, reacția normală a unei instituții serioase ar trebui să fie una singură: să deschidă toate registrele relevante și să demonstreze public că procedura a fost corectă.

Nu prin declarații.

Nu prin atacuri la adresa celor care pun întrebări.

Ci prin documente.

În cazul ECRIS, tocmai regulamentul prevede existența unor urme documentare privind repartizarea și modificările parametrilor.

Atunci să fie prezentate.

Dacă totul a fost perfect legal, transparent și aleatoriu, nu ar trebui să existe nicio dificultate în a demonstra acest lucru.

De ce cazul Georgescu depășește cazul Georgescu

Indiferent de opiniile pe care cineva le are despre Călin Georgescu, despre ideologia sa sau despre acuzațiile formulate de procurori, există un principiu care trebuie să fie mai presus de simpatii politice:

nimeni nu trebuie să aibă impresia că rezultatul unui proces poate fi influențat înainte ca judecătorul să intre în sala de judecată.

Arestarea preventivă este o măsură procesuală, nu o condamnare, iar acuzațiile formulate împotriva lui Georgescu urmează să fie analizate în cadrul procedurilor judiciare.

Tocmai de aceea, statul ar trebui să fie primul interesat ca toate suspiciunile administrative din jurul dosarului să fie lămurite.

Pentru că, dacă sistemul poate demonstra că ECRIS a funcționat impecabil, atunci acuzațiile de manipulare se prăbușesc.

Dar dacă instituțiile refuză să explice, lasă în urmă exact ceea ce o justiție democratică nu își poate permite: îndoiala că „aleatoriul” a fost doar o etichetă pusă peste o procedură pe care publicul nu are voie să o vadă.

Iar într-un stat de drept, momentul în care oamenii încep să creadă că rezultatul unui dosar poate depinde nu doar de lege și probe, ci și de felul în care este configurat un sistem informatic, este momentul în care criza justiției devine, în primul rând, o criză de credibilitate.

Concluzia

Cazul Călin Georgescu ar trebui să determine o verificare serioasă, independentă și documentată a procedurii de repartizare.

Nu pentru a demonstra dinainte că există o conspirație.

Ci pentru a demonstra că nu există una.

În acest moment, întrebarea fundamentală rămâne una singură:

Cine a modificat parametrii ECRIS, cu ce autoritate și ce efect a avut această modificare asupra repartizării dosarului?

Până când această întrebare nu primește un răspuns verificabil, orice discurs triumfalist despre „justiție independentă” riscă să sune exact ca ceea ce sistemul ar trebui să evite: o cerere de încredere fără dovezi.