Peste cinci milioane de români trăiesc astăzi în state europene, potrivit unei analize bazate pe datele disponibile pentru principalele țări de destinație. În spatele acestei cifre nu se află doar libertatea de circulație oferită de Uniunea Europeană, ci și povestea unei Românii din care milioane de oameni au ales să plece. Iar după aproape un sfert de secol în care PSD și PNL au dominat, separat sau împreună, scena guvernării, întrebarea incomodă rămâne: câți dintre acești români s-au întors pentru că statul român le-a făcut viața mai bună acasă?

Cifra este uriașă și ar trebui să reprezinte una dintre cele mai importante teme de politică publică ale României.

În schimb, diaspora a fost tratată, de-a lungul anilor, prea des ca o temă electorală: discursuri solemne, promisiuni de repatriere, programe cu denumiri atractive, conferințe, vizite oficiale și mesaje despre „românii de pretutindeni”.

Între timp, oamenii au continuat să plece.

O Românie care și-a exportat milioane de cetățeni

Fenomenul migrației românești nu poate fi pus exclusiv în responsabilitatea unui singur partid. Libertatea de circulație după aderarea la Uniunea Europeană a fost un factor decisiv, iar oportunitățile economice din statele occidentale au atras milioane de români.

Dar tocmai aici apare întrebarea politică esențială.

Ce au făcut guvernele de la București pentru ca libertatea de a pleca să nu devină, pentru milioane de oameni, necesitatea de a pleca?

OECD arată că numărul emigranților români din țările organizației a crescut de peste trei ori între 2000–2001 și 2015–2016. Cea mai mare parte a exploziei migrației s-a produs în a doua jumătate a anilor 2000.

Asta înseamnă că povestea diasporei românești s-a suprapus în mare măsură peste perioada în care PSD și PNL au fost, alternativ sau împreună, principalele forțe politice ale guvernării.

Nu este corect să spunem că un singur partid a „trimis” milioane de români în străinătate.

Este însă legitim să întrebăm de ce, după atâția ani de guvernare, România nu a reușit să creeze suficiente motive economice și instituționale pentru ca o parte consistentă dintre cei plecați să se întoarcă.

PSD și PNL au descoperit diaspora mai ales când au avut nevoie de ea

Românii din străinătate au devenit, în timp, o categorie electorală imposibil de ignorat.

Au urmat declarații despre „România de acasă”, promisiuni privind simplificarea procedurilor administrative, programe pentru antreprenorii din diaspora și planuri de repatriere.

Pe hârtie, intențiile au existat.

Un program de guvernare pentru perioada 2021–2024 prevedea, printre altele, un program EXPAT, facilități pentru românii care vor să se repatrieze, programe de tip „Diaspora Start-up” și „Diaspora se întoarce”.

Un alt program guvernamental a promis un pachet legislativ pentru repatriere, integrarea copiilor reveniți în sistemul de educație, facilități fiscale și sprijin pentru antreprenorii care se întorc în România.

Problema nu este că astfel de programe nu au existat.

Problema este diferența dintre promisiunea politică și dimensiunea fenomenului pe care trebuiau să-l rezolve.

Pentru că diaspora nu s-a evaporat.

În timp ce politicienii vorbeau despre întoarcere, românii continuau să plece

Datele recente arată cât de departe este România de momentul în care poate spune că a inversat fenomenul.

În 2025, peste 54.900 de români au părăsit definitiv țara și s-au stabilit în străinătate. Potrivit datelor INS citate într-o analiză recentă, este cel mai mare număr înregistrat în ultimii 34 de ani, cu excepția anului 1990.

Așadar, în timp ce politicienii au vorbit ani la rând despre repatriere, România a continuat să producă emigranți.

Iar aceasta este probabil cea mai incomodă statistică pentru orice partid care a participat la guvernarea țării în ultimele decenii.

Nu i-au gonit doar salariile mici

Este prea simplu să explicăm emigrația doar prin diferența dintre salariile din România și cele din Germania, Italia, Spania sau Marea Britanie.

Oamenii pleacă și pentru servicii publice funcționale.

Pentru școli.

Pentru spitale.

Pentru infrastructură.

Pentru predictibilitate.

Pentru respectul față de timpul lor.

Pentru sentimentul că regulile sunt aceleași pentru toți.

Pentru posibilitatea de a-și construi o carieră fără să depindă de relații politice sau administrative.

Pentru un mediu în care munca să fie răsplătită proporțional cu efortul.

Un sondaj INSCOP prezentat recent arată că 66,2% dintre tinerii chestionați consideră munca în străinătate o soluție pentru îmbunătățirea nivelului de trai, iar 64,7% indică salariile mai mari drept un motiv important.

Este greu de ignorat mesajul transmis de aceste cifre.

Diaspora a devenit o Românie paralelă

Astăzi există români care și-au cumpărat case în Italia.

Români care și-au deschis firme în Marea Britanie.

Medici care lucrează în Germania.

Ingineri în Franța.

Șoferi în Spania.

Constructori în Belgia.

Asistenți medicali în Austria.

Studenți care au terminat universități occidentale și și-au început carierele acolo.

Copii români care vorbesc impecabil limba țării în care s-au născut și doar parțial românește.

Pentru o parte dintre ei, România nu mai este locul în care vor să se întoarcă.

Este locul în care s-au născut.

Iar diferența dintre cele două lucruri este enormă.

PSD și PNL au avut timp. Au avut guverne. Au avut majorități.

Aici se află, probabil, cea mai dură întrebare.

Nu mai vorbim despre un fenomen apărut ieri.

Nu mai vorbim despre o criză temporară.

Nu mai vorbim despre câteva sute de mii de persoane plecate pentru câțiva ani.

Vorbim despre milioane.

Iar PSD și PNL nu pot spune că au fost spectatori ai acestui proces.

Au fost, în diverse formule, actori centrali ai politicii românești din ultimele două decenii și jumătate.

Au condus guverne.

Au controlat ministere.

Au avut majorități parlamentare.

Au elaborat programe de guvernare.

Au creat instituții pentru diaspora.

Au promis facilități pentru întoarcere.

Au vorbit despre investițiile românilor din străinătate.

Au promis debirocratizare.

Au promis administrație eficientă.

Au promis o Românie în care românii plecați să se poată întoarce.

Dar rezultatul nu poate fi măsurat în comunicate de presă. Se măsoară în oameni.

Iar milioane de oameni au rămas în afara țării.

„Veniți acasă!” nu este o politică publică

Un guvern nu poate convinge un român să se întoarcă doar spunându-i că România s-a schimbat.

Trebuie să-i ofere motive.

Dacă un român câștigă în Germania de câteva ori mai mult decât ar câștiga pentru aceeași muncă în România, problema nu se rezolvă cu o campanie publicitară.

Dacă școala copilului funcționează mai bine în țara de adopție, simpla nostalgie nu este suficientă.

Dacă serviciile medicale sunt mai predictibile în țara în care locuiește, un discurs despre „patrie” nu va produce repatriere.

Dacă administrația românească îi cere zeci de documente pentru ceea ce în altă parte rezolvă online, problema nu este lipsa de patriotism a emigrantului.

Este problema statului.

Iar promisiunile s-au tot schimbat, problema a rămas

Guvernele au prezentat programe de repatriere și măsuri pentru diaspora. Au existat și proiecte concrete de sprijin, inclusiv finanțări pentru comunitățile românești din străinătate. Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, de exemplu, derulează anual programe de finanțare pentru educație, cultură, comunitate și societatea civilă.

Aceste lucruri trebuie recunoscute.

Dar ele nu răspund întrebării centrale:

De ce România continuă să aibă o diasporă atât de numeroasă?

Și, mai ales:

De ce întoarcerea în țară nu a devenit o opțiune suficient de atractivă pentru milioane dintre cei plecați?

Aici începe adevărata discuție despre responsabilitatea politică.

Nota de plată nu este doar demografică

România nu pierde doar populație.

Pierde oameni activi economic.

Pierde contribuabili.

Pierde specialiști.

Pierde antreprenori.

Pierde familii tinere.

Pierde copii care cresc și se educă în alte sisteme.

Pierde, uneori definitiv, oameni formați cu bani publici în România și care își folosesc competențele în alte economii.

În același timp, banii trimiși de românii din străinătate au devenit o componentă importantă a economiei românești.

Paradoxul este greu de ignorat: statul român a pierdut milioane de oameni, dar continuă să beneficieze de legătura economică pe care aceștia o păstrează cu România.

Poate că întrebarea corectă nu este „când se întorc românii?”

Poate că întrebarea corectă este:

„Ce trebuie să se schimbe în România pentru ca un român din Londra, Madrid, Roma sau Berlin să considere că merită să se întoarcă?”

Răspunsul nu poate fi o nouă campanie.

Nu poate fi un nou slogan.

Nu poate fi încă un program cu un nume spectaculos.

Și nu poate fi încă o promisiune electorală.

Trebuie să fie o Românie în care salariile, școlile, spitalele, administrația, infrastructura, justiția economică și predictibilitatea instituțională să fie suficient de bune încât întoarcerea să fie o alegere rațională, nu un sacrificiu făcut din nostalgie.

Cinci milioane de oameni și o întrebare pentru PSD și PNL

În ultimii 25 de ani, PSD și PNL au fost, în formule diferite, printre principalii actori ai guvernării României.

Astăzi, în Europa trăiesc milioane de români.

Unii nu se vor mai întoarce niciodată.

Alții ar reveni dacă ar găsi aici condițiile pe care le au în țările în care au plecat.

Iar alții încă oscilează.

Pentru ei, România mai are o șansă.

Dar acea șansă nu poate fi construită din discursuri.

Trebuie construită prin rezultate.

După un sfert de secol de guvernare PSD și PNL, bilanțul diasporei ridică o întrebare pe care niciun slogan politic nu o mai poate ocoli: dacă România este atât de mult „acasă” pentru românii plecați, de ce atât de mulți dintre ei au ales să-și construiască viața în altă parte?

Peste cinci milioane de români din Europa nu sunt doar o statistică.

Sunt și o măsură a României pe care partidele care au guvernat-o în ultimele decenii trebuie să o privească fără filtre electorale.

Iar răspunsul nu mai poate fi o promisiune.

De data aceasta, ar trebui să fie o explicație.