România are o problemă despre care politicienii vorbesc cu solemnitate aproape la fiecare început de an școlar, dar pe care guvernele au reușit să o rezolve doar parțial: profesorii de care sistemul are nevoie nu sunt suficienți acolo unde este nevoie de ei.

Ani întregi de guvernare în care PSD și PNL au ocupat alternativ sau împreună pozițiile-cheie ale puterii au produs reforme, legi, strategii, programe și promisiuni. Ceea ce nu au produs suficient este o schimbare structurală a școlii românești.

Iar cifrele OECD sunt greu de ignorat.

România investește în educație mult sub nivelul mediu al statelor OECD. Pentru ansamblul educației de la primar până la terțiar, investițiile reprezintă aproximativ 2,5% din PIB, față de 4,7% media OECD. În același timp, ponderea educației în totalul cheltuielilor publice a scăzut, între 2015 și 2022, de la 6,6% la 6,3%.

Cu alte cuvinte, în timp ce discursul politic despre „România educată” a devenit tot mai elaborat, educația nu a devenit și o prioritate bugetară pe măsura discursului.

Școala românească are nevoie de profesori. Statul are nevoie doar de declarații?

Datele OECD pentru 2025 arată că 1,9% dintre posturile didactice din învățământul secundar din România erau neocupate, comparativ cu 0,7% în învățământul primar. Organizația atrage atenția că lipsurile sunt legate și de disciplinele STEM și de dificultatea atragerii profesorilor în anumite comunități.

Cifrele nu înseamnă că România nu are absolut niciun profesor disponibil. Problema este mai complicată și, tocmai de aceea, mai gravă.

Poți avea suficienți profesori la nivel național și, în același timp, să ai școli care nu găsesc profesor de matematică, fizică sau informatică. Poți avea candidați în marile orașe și să nu găsești cadre didactice dispuse să lucreze într-o școală rurală.

Iar exact aici se vede limitele politicilor publice construite de guverne succesive.

PSD și PNL au guvernat educația prin soluții de avarie

În locul unei politici coerente pentru următorii 10-15 ani, România a avut prea des soluții pentru următoarea problemă administrativă.

Un profesor lipsește? Se caută un înlocuitor.

Nu se găsește un candidat? Se modifică procedura.

Există deficit într-o anumită zonă? Se promit stimulente.

Profesorii protestează? Se negociază salariile.

Este nevoie de o reformă profundă? Se lansează o nouă strategie.

Acest mecanism poate menține sistemul în funcțiune, dar nu îl transformă.

Iar responsabilitatea politică nu poate fi împinsă la nesfârșit către „sistem”, către directori, către profesori sau către părinți. După atâția ani în care PSD și PNL au participat la guvernarea României și au controlat succesiv Ministerul Educației, este legitim ca rezultatele să fie judecate prin ceea ce se întâmplă efectiv în școli, nu prin numărul de strategii și reforme anunțate.

Profesorii nu pot fi tratați ca o cheltuială care trebuie administrată

Există, totuși, o evoluție pe care datele OECD o confirmă: veniturile profesorilor români au crescut semnificativ în ultimii ani.

OECD arată că România a majorat salariile profesorilor în 2023-2024, iar creșterile au fost importante și pentru cadrele didactice aflate la început de carieră.

Dar aici apare o întrebare pe care administrația politică nu o poate evita:

Dacă salariile au crescut, de ce problemele de recrutare și distribuție a profesorilor continuă să existe?

Pentru că salariul este doar una dintre piesele problemei.

Un tânăr absolvent trebuie să vadă în cariera didactică nu doar un venit decent, ci și o profesie în care poate progresa, poate lucra în condiții rezonabile și poate avea acces la formare și la un traseu profesional clar.

Iar pentru un profesor care ar trebui să meargă într-o localitate rurală, salariul nu rezolvă automat problema navetei, a locuinței, a infrastructurii sau a condițiilor din școală.

România încă nu știe cum să aducă profesioniști din alte domenii în educație

Un detaliu extrem de relevant din analiza OECD este că România nu oferă căi dedicate pentru profesioniștii aflați la a doua carieră care vor să devină profesori. În 16 dintre cele 28 de sisteme analizate există asemenea trasee alternative. România nu se numără printre ele.

Este greu de explicat de ce un stat care vorbește despre lipsa profesorilor nu construiește mecanisme eficiente prin care un inginer, informatician, cercetător sau alt specialist cu experiență să poată intra în sistem într-un mod clar și riguros.

Într-o economie în care școala concurează cu sectorul privat pentru oameni bine pregătiți, statul nu își poate permite să construiască bariere administrative și apoi să se mire că anumite catedre rămân descoperite.

Matematica și științele pot deveni o problemă strategică

Problema devine și mai serioasă în domeniile STEM.

O analiză OECD asupra sistemului românesc arată că există semne de îmbătrânire a corpului profesoral în aceste discipline: aproximativ 41% dintre profesorii de științe și 47% dintre profesorii de matematică aveau peste 50 de ani, potrivit datelor citate de OECD.

Asta înseamnă că România nu are doar o problemă de astăzi.

Are o problemă care poate deveni mai dificilă în anii următori.

Dacă nu există suficienți tineri pregătiți să intre în sistem, pensionarea generațiilor actuale va lăsa goluri exact în domenii de care economia României are nevoie pentru dezvoltare.

Iar problema nu este doar numărul de profesori

OECD atrage atenția asupra unui aspect esențial: deficitul de cadre didactice nu poate fi măsurat exclusiv prin numărul de posturi vacante.

Contează și profesorii care nu îndeplinesc integral criteriile de calificare, fluctuația personalului, distribuția geografică și dificultatea de a atrage oameni în comunitățile rurale sau dezavantajate.

Aici se află poate cea mai mare problemă a politicii românești din educație: tendința de a transforma o problemă structurală într-o statistică anuală.

Guvernul poate anunța câte posturi au fost ocupate.

Poate anunța câți profesori au primit majorări salariale.

Poate anunța câte proiecte europene sunt în derulare.

Dar toate aceste cifre devin secundare dacă un copil dintr-o comunitate săracă nu are, în fiecare an, profesori bine pregătiți la materiile de care are nevoie.

Nota de plată a politicii făcute pe termen scurt

PSD și PNL nu pot fi făcute singure responsabile pentru fiecare problemă existentă în educație. Sistemul are vulnerabilități vechi, iar schimbările demografice, migrația și transformările pieței muncii complică suplimentar situația.

Dar tocmai de aceea problema responsabilității politice devine mai importantă.

Partidele care au guvernat România în mod repetat au avut suficient timp să construiască o strategie coerentă pentru profesia didactică.

Au avut bugete.

Au avut majorități parlamentare.

Au avut ministere.

Au avut consultanți și instituții specializate.

Au avut acces la datele care avertizau asupra problemelor.

Ceea ce lipsește încă este rezultatul pe care îl așteaptă școala românească: un sistem capabil să atragă și să păstreze profesori buni exact acolo unde elevii au cea mai mare nevoie de ei.

România nu poate construi viitorul cu o școală administrată de la o criză la alta

Adevărata întrebare nu mai este dacă România are probleme în educație.

Datele demonstrează că le are.

Întrebarea este cât timp își mai permite statul român să le trateze separat, prin măsuri punctuale, fără o strategie care să lege salarizarea, formarea profesională, recrutarea, locuințele pentru profesori, infrastructura școlară și dezvoltarea comunităților vulnerabile.

Profesorii nu sunt o simplă linie într-un tabel bugetar.

Ei sunt infrastructura umană a sistemului de educație.

Iar dacă România continuă să economisească pe termen scurt în educație, factura nu dispare. Doar este transferată către generațiile următoare.

Copiii care astăzi intră într-o clasă fără profesor calificat nu vor putea recupera timpul pierdut printr-o ordonanță de urgență peste cinci ani.

Aici este eșecul pe care orice guvern trebuie să-l explice.

Nu câte promisiuni a făcut.

Nu câte reforme a anunțat.

Ci câți copii au avut, efectiv, acces la o educație de calitate.

Iar după ani de guvernare PSD și PNL, această întrebare rămâne încă deschisă.