Ani la rând, o bună parte din formatorii de opinie din România (de orientare progresistă) au construit obsesiv narativul conform căruia Viktor Orbán ar fi instaurat o dictatură în Ungaria. Eticheta a fost repetată până la saturație în studiouri TV, editoriale și analize politice, fără nuanțe și fără o minimă raportare onestă la realitate. Astăzi, însă, aceeași „voce a democrației” tace asurzitor în fața unor derapaje grave petrecute chiar în România.

Realitatea recentă contrazice flagrant propaganda de ani de zile. În urma alegerilor parlamentare din 12 aprilie, Viktor Orbán și-a recunoscut înfrângerea. Simplu, clar, fără contestări isterice, fără tentative de a bloca procesul democratic. Or, acesta este testul suprem al unui lider: acceptarea pierderii puterii. Un dictator veritabil nu face asta. Un dictator manipulează, anulează, reprimă sau falsifică rezultatele pentru a rămâne la conducere.
Contrastul cu România este, din acest punct de vedere, șocant.
În 2024, alegerile prezidențiale au fost anulate fără explicații convingătoare pentru opinia publică. Suspiciunea majoră – ignorată sau minimalizată de aceiași formatori de opinie – a fost că alegerile puteau fi câștigat de Călin Georgescu, un candidat venit din afara sistemului tradițional de partide. În loc să apere principiul fundamental al democrației – dreptul cetățenilor de a-și alege liderii – vocile „pro-democratice” au preferat să justifice sau să ignore situația.
Mai mult, intervențiile Curții Constituționale a României au ridicat semne serioase de întrebare. Scoaterea din cursa electorală a unor candidați incomozi pentru sistem, precum Diana Șoșoacă în 2024 sau din nou Călin Georgescu în 2025, fără explicații solide și transparente, reprezintă o lovitură directă asupra pluralismului politic. Unde au fost atunci apărătorii democrației? Unde au fost analizele indignate despre „derapaje autoritare”?
Această dublă măsură este esența problemei.
Pe de o parte, Ungaria a organizat alegeri succesive între 2010 și 2026 fără scandaluri majore de fraudă electorală care să invalideze legitimitatea procesului. Pe de altă parte, România oferă exemple concrete de intervenții discutabile în procesul electoral – de la anularea unor alegeri până la eliminarea unor candidați. Și totuși, stigmatul de „dictatură” a fost aplicat constant Budapestei, nu Bucureștiului.
Această discrepanță nu poate fi explicată prin fapte, ci doar prin agende și interese.
Formatorii de opinie care au construit imaginea unui Viktor Orbán „dictator” au pierdut complet credibilitatea atunci când au refuzat să aplice aceleași standarde în propria țară. Democrația nu este un instrument de propagandă selectivă. Nu funcționează pe principiul „critici acolo unde convine și taci unde doare”.
Dacă acceptarea unei înfrângeri electorale nu este dovada funcționării unui sistem democratic, atunci ce este? Și dacă anularea alegerilor sau eliminarea arbitrară a candidaților nu reprezintă semnale de alarmă, atunci ce mai poate fi considerat derapaj?
În loc să ofere răspunsuri, o mare parte din elita mediatică așa-zis pro-europeana din România preferă să păstreze tăcerea. Iar această tăcere spune mai mult decât toate discursurile din ultimii ani.