Pe 24 ianuarie 1859, la mii de pași distanță de lumea marilor imperii, două Țări Românești au ales să bată în același ritm. Nu a fost un act spectaculos în aparență – nu s-au tras salve de tun, nu s-au ridicat triumfuri de piatră, nu s-au semnat tratate solemne în fața lumii. În schimb, a fost o clipă în care un popor întreg a respirat aceeași speranță și a rostit același nume: Alexandru Ioan Cuza.

Primii pași ai Unirii se făcuseră deja la Iași, la începutul lui ianuarie, când Cuza fusese ales domn al Moldovei. Dar adevărata minune politică s-a înfăptuit câteva săptămâni mai târziu, la București. Atunci, deputații Țării Românești, înțeleși cu fruntașii moldoveni, au dărâmat barierele indiferenței și ale temerilor, alegând același om ca domnitor. Fără să o proclame în cuvinte mari, românii au reușit ceea ce părea să fie doar un vis și o dorință istorică: Unirea Principatelor.
În spatele acestui moment nu stă doar un calcul diplomatic, ci un puls de identitate. De secole, locuitorii acestor provincii vorbeau aceeași limbă, purtau aceleași tradiții, împărtășeau aceeași credință și visau la aceeași libertate. 24 ianuarie 1859 a adus confirmarea că toate aceste legături nu erau întâmplări, ci fibrele aceluiași țesut național.
După Unire, nu a urmat liniștea, ci munca. Rând pe rând, reformele lui Cuza au clădit școli, au organizat armata, au așezat satul în dreptul lui și au îndrăznit să schimbe lumea rurală, care reprezenta sufletul țării. A fost vreme de ruptură cu trecutul înțepenit și de deschidere către Europa Modernă. Pentru prima oară, românii au simțit că pot sta pe propriile lor forțe.
De aceea, 24 ianuarie 1859 nu este doar o dată în calendar, ci un început. Un început al drumului care a dus la Independență, la Regat, la Marea Unire de la 1918 și, în cele din urmă, la România, așa cum o cunoaștem astăzi. Este ziua în care a luat formă convingerea că unitatea este forța ce poate învinge distanțele, diferențele și presiunile străine.
Și poate că cel mai emoționant lucru al acestei zile nu se găsește în documentele de epocă, ci în Hora Unirii, cântată și dansată până astăzi. În horă, oamenii se prind de mâini, se învârt și își dau ritmul unii altora, exact cum românii și-au unit destinele la 1859. Acea horă este o metaforă simplă și frumoasă a unității: te sprijini pe cel din stânga, te armonizezi cu cel din dreapta și mergi mai departe în cerc, fără margini, fără rupturi.
Astfel se explică de ce 24 ianuarie 1859 rămâne o zi a inimilor puse laolaltă. O zi în care Istoria nu s-a scris doar de către politicieni, ci de către un popor întreg care și-a dorit să fie împreună.