Comportamentul recent al Curții Constituționale a României (CCR) în privința proiectului de lege referitor la pensionarea magistraților ridică semne grave de întrebare cu privire la rolul real al acestei instituții într-un stat de drept. Amânările repetate, lipsite de explicații convingătoare și de o minimă transparență, nu mai pot fi privite ca simple coincidențe procedurale. Ele conturează, din păcate, imaginea unei Curți captive propriilor interese și ruptă de realitățile și urgențele societății românești.

Atunci când o instanță constituțională evită sistematic să se pronunțe asupra unui subiect major, cu impact bugetar, social și instituțional, vorbim deja despre o formă de boicot. Proiectul de lege privind pensionarea magistraților este dezbătut public de luni de zile, iar Curtea a avut timp mai mult decât suficient să analizeze toate argumentele juridice relevante. Lipsa unei decizii nu mai poate fi pusă pe seama complexității dosarului, ci indică o tergiversare intenționată, care servește anumite interese interne ale sistemului.
CCR nu este o entitate abstractă, ci este compusă din judecători numiți politic, iar responsabilitatea acestora este față de Constituție și cetățeni, nu față de propriile privilegii sau calcule de culise. Prin inacțiune, Curtea își subminează propria credibilitate și compromite ideea de arbitru imparțial.
Și mai grav este faptul că această blocare a deciziei este asociată cu patru judecători constituționali a căror absență sau refuz de a participa la deliberări paralizează instituția. Acești judecători nu au apărut din neant. Ei au fost votați și validați în Parlament cu sprijinul PSD, dar și al PNL și USR, partide care astăzi pozează în apărători ai moralității și ai reformei.
Este imposibil de ignorat această realitate: PNL și USR sunt co-responsabile pentru situația actuală. Au girat aceste numiri, au închis ochii la semnalele de alarmă și au preferat aranjamentele politice de moment în locul unei selecții riguroase și oneste.
Apogeul ridicolului politic este atins atunci când aceleași partide care au contribuit decisiv la instalarea celor patru judecători cer astăzi, cu aer indignat, demiterea lor. Această schimbare bruscă de discurs nu este dovada unei treziri morale, ci a unei ipocrizii flagrante. PNL și USR încearcă să se spele pe mâini de propria responsabilitate, transferând întreaga vină asupra CCR, ca și cum rolul lor s-ar fi limitat la simple figuri decorative în procesul de numire.
Această atitudine subminează și mai mult încrederea publicului în clasa politică. Nu poți pretinde reformă și responsabilitate când fugi de consecințele propriilor decizii. Nu poți cere demiteri răsunătoare fără a-ți asuma, măcar simbolic, greșelile trecutului.
Ceea ce vedem astăzi nu este doar un blocaj juridic, ci o criză profundă de responsabilitate instituțională și politică. Curtea Constituțională trebuie să înțeleagă că amânarea nejustificată a deciziilor echivalează cu un refuz de a-și îndeplini rolul. Iar PNL și USR trebuie să renunțe la teatrul ipocriziei și să recunoască deschis că au contribuit la această situație.
Fără asumare, fără coerență și fără respect real față de interesul public, discursul despre reformă rămâne doar o lozincă goală.