Există momente în care nu mai avem loc de nuanțe, de „context” sau de explicații cosmetizate. Când un profesor își aduce elevii la un protest de stradă, indiferent cum îl ambalează ideologic, vorbim despre un eșec profesional grav și un abuz moral evident.
Cazul profesoarei Adela Dinu din Sibiu, care și-a scos elevii la un protest pretins „pentru apărarea justiției”, (caz prezentat de site-ul Stiripesurse) este simptomatic pentru o boală mai veche: profesori care confundă catedra cu tribuna și elevii cu o masă de manevră docilă.
Orice profesor știe – sau ar trebui să știe – un lucru elementar: elevii nu sunt cetățeni activi cu libertate deplină de decizie, ci minori aflați sub autoritatea sa. A-i duce la protest nu este „implicare civică”. Este instrumentalizare.

Să pretinzi că acei copii au ales „liber” să participe este o minciună convenabilă. În relația profesor–elev nu există libertate reală, ci autoritate, presiune și conformism. Copilul nu spune „nu”, pentru că profesorul îi evaluează, îl notează, îl judecă.
Asta nu mai e educație. Este folosirea poziției de putere pentru validarea unei agende personale.
Să fim serioși. În România, protestele „pentru justiție” nu mai sunt de mult simple exerciții civice. Ele sunt puternic încărcate politic, exploatate de partide, ONG-uri militante și grupuri de influență care au interese foarte clare.
Să duci elevi la astfel de manifestații și să pretinzi că sunt „neutre” înseamnă fie o naivitate profesională rușinoasă, fie o manipulare conștientă. Ambele variante sunt inacceptabile pentru cineva care pretinde că educă tineri.
Dacă profesoara Adela Dinu nu înțelege dimensiunea politică a acestor proteste, atunci nu ar trebui să vorbească elevilor despre societate. Dacă o înțelege și totuși îi duce acolo, atunci îi folosește deliberat.

Imaginea este revoltătoare: elevi scoși din rolul lor firesc și transformați în decor moral pentru o cauză publică. Copii puși să dea greutate emoțională unei manifestații, pentru ca adulții să poată spune: „uitați, și tinerii sunt cu noi”. Este cinism pur.
Școala nu este pepinieră de activiști.
Elevii nu sunt soldați ideologici.
Profesorul nu este lider de mișcare civică.
Când aceste limite sunt încălcate, școala încetează să mai educe și începe să îndoctrineze.
Protestele nu sunt excursii școlare. Sunt spații tensionate, imprevizibile, unde pot apărea violențe, provocări, incidente. Cine își asumă responsabilitatea dacă un copil este rănit? Cine răspunde moral și legal?
Sau miza protestului este atât de mare încât siguranța copiilor devine un detaliu neimportant?
Această nepăsare este încă o dovadă că, pentru unii profesori, propria cauză este mai importantă decât elevii.
Un cadru didactic care își folosește elevii pentru a legitima o poziție publică controversată încalcă spiritul educației. Neutralitatea politică în școală nu este un moft, ci o condiție minimă pentru ca elevii să poată gândi singuri.
Cine le oferă „adevărul” gata ambalat, în stradă, sub forma unui protest „corect”, le fură dreptul la discernământ.
Profesoara Adela Dinu avea tot dreptul să protesteze. Singură. Ca adult. Ca cetățean. Nu ca profesor însoțit de elevi.
Când copiii sunt scoși în stradă pentru a servi cauze politizate, indiferent cât de „nobile” se pretind, nu mai vorbim despre educație, ci despre o formă josnică de abuz de autoritate.
Iar societatea ar trebui să fie foarte clară: profesorii care își transformă elevii în instrumente de protest și-au ratat misiunea fundamentală.