A început șantierul, s-a încheiat finanțarea – lecția 1 de economie politică

Campusul Finanțării Fantomă – Cronica unei țepe prevestite

Nu avem la redacție globuri de cristal, cărți de tarot ori altele asemenea. Și totuși, nu știm cum se face, dar previziunea noastră modestă s-a adeverit: campusul profesional și universitar din Vrancea, marea investiție care trebuia să lumineze viitorul educației în județ, a rămas fără finanțare. Începem să credem că nu trebuie să fii clarvăzător, ci doar atent la cum se (dez)gândește administrația.

Actul I – Campusul „pe datorie”: un vis scump, cu ochii închiși

Pe 3 septembrie 2025, Consiliul Județean Vrancea, sub conducerea domnului Nicușor Halici, a votat în unanimitate, cum altfel, contractarea unui împrumut de 33,2 milioane de lei. Motivul? Contribuția „proprie” la un proiect finanțat prin PNRR. Detaliu picant: contribuția era de 33,6 milioane, deci împrumutăm aproape tot ce trebuia să aducem noi.
Cu alte cuvinte, plătim „partea noastră” cu banii altora, dar îi dăm înapoi cu dobândă. Genială strategie financiară, demnă de un curs opțional la viitorul campus: „Cum să-ți îndatorezi județul pentru un proiect incert, în 10 pași simpli”.

Actul II – Proiectul „matur” care abia a ieșit din scutece

Ni s-a spus că proiectul este „matur” – un cuvânt folosit în administrație atunci când nu există altceva convingător de spus. Maturitatea s-a tradus prin câteva săpături, puțin fier adus pe șantier și niște racorduri la rețele.
Domnul Halici promitea solemn că nu va opri lucrările sub nicio formă, asumându-și finalizarea campusului până în august 2026. Optimiști, dar cu ce bani?
Cineva uitase, probabil, că promisiunile grandioase nu țin loc de finanțare.

Actul III – Guvernul stinge lumina: „Stop finanțare!”

A urmat surpriza: pe 23 septembrie, Guvernul a decis suspendarea finanțării pentru proiectul din Vrancea, deși existau deja ordine de începere a lucrărilor. Între timp, alte trei județe au primit undă verde pentru campusuri care nici măcar nu au început.
Domnul Halici a strigat în ședință că decizia este „abuzivă”, „sfidătoare” și „nedreaptă”. Și poate chiar este. Dar întrebarea e: nu era oare previzibilă? Când știi că trăiești într-un stat unde stabilitatea proiectelor publice este mai fragilă decât o baracă în vânt, de ce îți pui tot bugetul pe un cal șchiop?

Actul IV – Împrumutul e real, campusul mai puțin

Campusul este în fază de fundație. Adică, în traducere administrativă: „Avem gropi. Mari.” Dar datoria este cât se poate de concretă și are termen: 10 ani de rambursare.
Guvernul poate tăia finanțarea, constructorii pot pleca, dar împrumutul rămâne. Vrancea va plăti. Nu pentru educație, ci pentru visul unui campus care, iată, s-ar putea încheia înainte să înceapă cu adevărat.

Actul V – Halici promite că nu se oprește nimic. Mai ales datoria.

Președintele CJ a anunțat ferm că lucrările continuă, că „nu se va face niciun compromis”, că „nu va tolera jocuri politicianiste”. Pe scurt, o avalanșă de principii și hotărâri. Dar dacă nu vin banii, ce exact se va construi?

Poate un monument al optimismului pe datorie. Sau o placă comemorativă: „Aici s-a visat un campus. Restul e istorie fiscală.”
Finalul – Cine plătește și cine învață lecția?
Campusul din Vrancea devine un studiu de caz despre cum să faci un proiect fără garanții, dar cu datorii. Noi, cetățenii, vom învăța lecția cea mai scumpă: că entuziasmul administrativ fără prudență financiară costă. Scump. În dobândă.

Și totuși, n-am fi vrut să avem dreptate. Dar când tu, ca autoritate locală, te împrumuți fără plasă, iar Guvernul te lasă în aer, nu mai e nevoie de Baba Vanga ca să vezi viitorul. E suficient să-ți aduci aminte cum a fost trecutul.