Când toată planeta își trimite liderii să vorbească la Adunarea Generală a ONU, România trimite …un semn de întrebare. Nicușor Dan, în mod inexplicabil, a decis să nu participe. Unii ar spune că „delegarea” către ministrul de Externe este un act de încredere. Alții, mai realiști, înțeleg că este un act de abandon diplomatic.  

      Organizația Națiunilor Unite nu e o ședință de bloc unde, dacă nu ajungi, lași cheia la vecin. Este cel mai important forum internațional, locul unde chiar și statele mici sau marginile își fac vocea auzită, unde se negociază pe culoare, unde contează fiecare strângere de mână. Iar România? A ales să fie reprezentată printr-un surogat.  

      Președintele Nicușor Dan nu va rosti niciun cuvânt în fața lumii. Nici despre războiul din Ucraina, nici despre crizele de securitate, nici despre ambițiile României. Ceea ce transmite însă aste clar: lipsă de interes, lipsă de viziune, lipsă de curaj.  

      Paradoxal, același președinte vorbea recent despre „necesitatea ca România să fie bine reprezentată pe plan internațional”. Întrebarea e simplă: cum poți reprezenta fără să fii prezent? Sau poate pentru Nicușor Dan reprezentarea înseamnă să te ascunzi în spatele miniștrilor și să privești de la distanță, că un spectator. 

      Într-o perioadă în care vecinii noștri își promovează agresiv interesele, când țări mai mici ca noi profită de fiecare secundă pentru a fi în prim-plan, România se auto-condamnă la invizibilitate. Ce semnal transmitem partenerilor externi? Că nu ne pasă. Că suntem ocupați cu „priorități interne”. Că suntem prea timizi sau nepregătiți pentru scena globală. Un președinte care refuză să apară la ONU seamănă cu un elev care lipsește de la examen, dar spune apoi că vrea o „carieră strălucită”. 

      Absența nu e doar o gafă de protocol. E o pierdere reală: România ratează șansa unor întrevederi bilaterale la cel mai înalt nivel, ratează vizibilitate și ratează respectul partenerilor. În diplomație, cine nu este la masă este pe meniu. Și România tocmai a acceptat, cu seninătate, să fie din nou „felul secundar” al altora.  

      Nicușor Dan a ales să fie marele absent al ONU. Din păcate, nu lipsește doar un om, lipsește România însăși. Iar pentru un stat care se vrea relevant, aceasta nu este o simplă scăpare, cu o rușine națională.