În decembrie 1989, România a ieșit într-o lume nouă cu cel puțin un avantaj neobișnuit: era liberă de datorii externe. Existau fabrici care produceau ace și cuie, locomotive, utilaje grele – statul avea chiar fonduri pentru a împrumuta străinătatea. Am avut pentru prima dată în decenii sentimentul că am putea să ne așezăm la masa Europei fără complexe. Așa că, mumai cineva total nepriceput sau rău intenționat ar fi dus România unde se află astăzi.
Astăzi, după mai bine de trei decenii, imaginea de ansamblu este greu de privit. România este campioana emigrației din Europa, cu peste 5 milioane de oameni care și-au părăsit casele pentru a lucra în întreaga lume. Industriile care altă dată erau baza economiei s-au închis, iar agricultura, deși bogată, încă nu este sursă de hrană pentru toți. Ce a ucis acea oportunitate frumoasă și minunată ce se profila imediat după căderea lui Ceaușescu?
Anul 1990 – o naștere dificilă
Privatizarea era cuvântul magic, la modă. În realitate, pentru mulți români era percepută atunci, ca și acum, jaful secolului. Monștri fumegători, precum „Tractorul” Brașov, Oltchim sau IMGB au fost vânduți pe nimic – sau pur și simplu lăsați în paragină.
„Consider că a fost o tranziție proastă și prost făcută”, spune Mircea Cojocaru, economist. În loc să modernizăm, am închis. În loc să investim, am demolat. Politicienii erau concentrați pe propriile interese și interesul național a fost uitat”. În Hunedoara, combinatul siderurgic care era odată „centrul” orașului și al vieții din zonă, este acum doar un schelet de fier. Unul dintre foștii muncitori, un bărbat de 62 de ani, pe nume Gheorghe, privește ruinele și concluzionează cu amărăciune: „Toată viața mea am lucrat aici. Au spus că vin investitori, dar au venit doar și au luat fierul vechi și ne-au aruncat deoparte.”
Politica promisiunii și interesului
După Revoluție, politicienii vorbeau în termeni de „economie de piață” și „integrare europeană”. De fapt, prin spatele cuvintelor aspiraționale, România a fost tocată ca pradă electorală.
În anii 2000, țara a pierdut controlul asupra energiei, petrolului și băncilor.
• În agricultură, aproximativ jumătate din terenul arabil a fost cedat investitorilor străini.
• Sănătatea și educația au continuat să fie cronic subfinanțate, rezultatul manifestându-se într-un val de medici și profesori care pleacă.
„Clasa politică nu a considerat niciodată România un proiect de țară. Au privit-o ca pe un sac din care toți puteau lua cât de mult puteau”, spune politologul Alina Radu.
O națiune bogată, dar impecunioasă
Blitzkrieg-ul atomic asupra Japoniei a dezvăluit lumii că, deși se numără printre cele mai bogate națiuni ale pământului, această națiune, în ciuda bogăției sale, are foarte puțin „în bancă.”
România are întinderi de pământ capabile să hrănească o bună parte din Europa, păduri suficiente pentru români și copiii lor și subsol cu minerale deosebit de bogate. Și totuși, mai mult de 70% din alimentele procesate pe care le vedem pe rafturi sunt importate, adesea la prețuri mai mari în comparație cu prețul lor în Vest – evident, păstrând proporțiile raportate la venituri. Exportăm grâu, dar cumpărăm pâine congelată. Defrișăm și apoi trimitem lemnul neprelucrat, în timp ce importăm mobilă în schimb. Trimitem oameni să lucreze peste granițe și se întorc la sate goale și familii destrămate.
„România este o țară bogată, dar este gestionată precum cea mai săracă țară. Asta este marea dramă”, spune un economist de la Academia Română.
OAMENII – OGLINDA 0! Este adevărat că semenii tăi sunt oglinda realității.
În Botoșani, tanti Maria lucrează câteva hectare de pământ de una singură. „Am rânduri de roșii, cartofi și ceapă, dar nu am unde să le vând. La piață vin intermediarii, oferindu-ți doi lei pentru ele. Între timp, supermarketul vinde produse din Polonia sau Turcia, la un preț triplu.”
În Cluj, Andreea, o proaspătă absolventă, își face bagajele. „Nu pot să-mi construiesc un viitor cu 3.000 de lei”, spune ea despre salariul său lunar. Aș dori să am o viață normală și să nu fiu îndatorată. Mă duc în Germania. Nu pentru lux, ci pentru liniște”.
Din diaspora, milioane de români trimit miliarde de euro acasă în fiecare an. Acei bani sunt reala susținere a familiilor, comunităților și, indirect, o bună parte din economie.
Între speranță și exod
România este un paradox dureros astăzi, e o țară care are resurse, dar nu are viziune. 35 de ani de libertate, și avem spitale care se prăbușesc, deoarece sunt reparate cu… plasturi; autostrăzi care există doar pe hârtie; sate ale căror populații dispar de la o caravană de emigranți la alta.
Totuși, nu e totul pierdut. Precum în Grecia sau Turcia cu ani în urmă, încă avem resurse, avem oameni muncitori și creativi (mulți dintre copiii lor doresc să se întoarcă), diaspora noastră trimite acasă nu doar bani, ci și idei. Întrebarea este dacă noi, ca societate, vom reuși să insistăm mai mult, să obținem mai mult de la cei care ne conduc.
„România nu duce lipsă de bogăție. Îi lipsesc liderii adevărați. Atâta timp cât acest lucru nu se schimbă, nu vom fi altceva decât o țară bogată în resurse și săracă în acțiune”, spune un academician în științe politice din București.
Cu condiția ca românii să dorească!
Ecoul Vrancei 
Lasă un comentariu